Bube amare – Ura! si Vai! – Part III

[...]Ura!Ura!  Niciodată panseluțele n-au înflorit într-un context mai jenant pentru o floare. Înconjurate de lămpașe, de fețe murdare, bărbi nerase de săptămâni de zile, îmbâcsite de sudoare acră, tălpi stricate de ciuperci, corpuri unde igiena s-a sfârșit în chinuri, minți primitive, guri știrbe duhnind a alcool, limbi dezorientate de rigorile pronunției și otrăvite de analfabetism, bestii fără obișnuința umanității, liliecii schingiuiți de întuneric, amețiți de razele soarelui, ușor de manipulat, dezintegrați social, scursuri pustulente ale sărăciei, avortoni încăpățânați rezultați din împreunarea incestuoasă a ignoranței cu violența, hoarde de barbari înarmați cu târnăcoape, bâte și permisiunea rușinoasă de a bate, plantele au dovedit încă o dată că delicata frumusețe a naturii poate suporta cu divină demnitate chiar și să fie grosier manipulată de o apocaliptică hoardă de barbari animată doar de bani și promisiunea unui bec în plus în abataj. Ticăloșia a fost scandată cu stângăcie iar în numele tinerelor izbite de pereți, al instituțiilor violate cu furie primitivă, al profesorilor târâți de păr din amfiteatre, al studenților călcați în picioare, al masteranzilor loviți cu bâta în coaie, al doctorilor vânați mișelește pe străzi lăturlanice,  s-a plantat câte o floare și un cor dezacordat, peltic și agramat, de sorginte criminală, s-a alăturat cu câte o strofă triumfală, solistului mizerabil, care după ce a instigat la un razboi josnic a făcut, fudul, apel la entuziasm forțat, o deturnare perversă a fărădelegii, o interpretare hidoasă a marșului nupțial compus de minciuna, prostie și sovietică perversitate. După modelul mișel lipsit de boașe al unei epoci în care gregaritatea egala adevărul, iar individul în unicitatea și specificitatea sa era abolit numai în dueluri inegale, a aruncat mormanul de gunoi al propriei ticăloșii sub un strat firav de flori ce celebrează, după nume, gândirea. Din mii de piepturi de ortaci au urcat spre veșnicie urale răgușite, sărbătorind abolirea oficială a rațiunii. Țara scăpase de golani, de sula sculată viguros în coastele codoșului cel mai odios, cel care avea să-și prostitueze propriul popor. Grefa de entuziasm și luciditate a unui spațiu liber de comunism fusese respinsă de organismul diform, secătuit de metastaze cu nume de politruci, lingăi și trădători, condamnat la moarte sigură de o tumoră băloasă, bășinoasă dar zâmbitoare. Tânăra democrație își dăduse duhul și zăcea înmormântată sub un strat bilaliu de panseluțe. În ovații frenetice golanii fuseseră trimiși în spitale sau vânați și izolați în case. În afară de urale nimic nu mai stătea în calea ticăloșilor, tâlharilor și torționarilor fără scrupule dar cu un nou nume. Parlament.

Vai! Vai! Vocația tânguirii s-a intensificat în același timp cu ritmul dezintegrării sociale, lacrima și oftatul bălăcindu-se în băltoaca stătută a nepăsării colective, meteahnă contagioasă, fisură adâncă a comunității, sabotaj al interesului comun în beneficiul meschin al pricopsirii personale. Gravitația s-a răsucit malefic și ordinea aspirațiilor s-a inversat în pântecul unui spațiu ai căror păstori au omorât oile ca să-și umfle burdihanele și lista de păcate, au mâncat mieii de vii ca să-și crească gușile și colesterolul,  au dat foc la staule ca să-și pună în loc statuie, au otrăvit brânza din butoaie ca să-și asasineze în numele ospitalității dușmanii, au violat berbecii în ploaie ca să li se spele repede spumele incriminante din vârful pulii și s-au autoproclamat pedant, gângav și fără probe drept unici, generoși și esențiali suverani ai culturii române. Butaforia însă s-a uzat, cartonul s-a zbârcit și s-a umflat subminat de urina câinilor vagabonzi, coloanele din staniol și aracet s-au prăbușit furate de oamenii fără adăpost, ferestrele din celofan s-au pierdut printre rahații unui wc public, acoperișul impozant din plastic s-a prăbușit atunci când gunoiul din casă a refulat pe horn iar oamenii chemați la templu s-au regasit mirați, cu ochii mari, la intrarea unei ghene meschine de bloc. Din geamătul de muribund al pruncului cultural abandonat într-o toaletă, din horcăiala neputincioasă a mamei ideilor unei nații, violată de propriul tată, din bocetul înfundat al monștrilor sacri ai spiritului, întemnițați între contururile unei caricaturi, din lamentarea bicisnică și neputincioasă a viermilor parveniți, cu ajutorul unui ciuf gălbejit, la rang de lei, a văzut lumina reflectoarelor, a înflorit din pământul desțelenit al marginilor de oraș, s-a întrupat din gângurelile ininteligibile ale soliștilor de mahala, s-a revărsat din chiotele chiolhanurilor nupțiale scaldate în sânge de conflicte etilice, a cucerit străzile asfaltate ale orașelor, părăsite de adevărata spiritualitate, a uzurpat tronul ideilor, abandonat bicisnic de noblețea rafinamentului, degradată de ridicol,  s-a încoronat ca suveran al vredniciei estetice, într-un ceremonial dement al șuncilor, flatulenței, ostentației, jenților cromate și lanțurilor de 240 de karate,  a demolat dezacordat idealurile noilor generații, a cunoscut adulația unei mulțimi, fără alternativă, fără nici o referință, în derivă, hibridul monstruos, Frankenstein-ul de periferie, încrucișarea ilicită și nefastă a doinei, expresie muzicală a veșnicei noastre suferințe populare, cu arabescurile orientale, urmă istorică a papucului lui Nastratin, care ne-a apăsat atâtea secole pe jugulară, iar  amestecul nefiresc s-a decantat în malaxorul distrugător al  diletantismului, autosuficienței și superficialității. Maneaua a intrat pe piață.[...]

va urma

Bube amare – Ura! si Vai! – Part II

[...]Ura!Ura! Ne-am lăsat păcăliți de iluzia unei idei mai mult din necesitatea națională a unui licăr de speranță decât din convigerea putinței de a schimba ceva. Cu simțul realității alterat, sleiți de puteri, consumați de atâta stat la coadă, incapabili să mai facem diferența între fața călăului și masca sa, educați în spiritul jumătății de măsură, prea comozi ca să mai căutăm, prea speriați de ce am putea să descoperim, am cedat potențialul unui viitor strălucitor, zâmbetului fals al unui exponat sumbru, prelungire tenebroasă a trecutului. Am celebrat cu satisfacție de ev mediu o moarte în ziua sfântă a unei nașteri. Am aplaudat isteric plutonul de execuție, ovaționând barbar, excitați animalic de mirosul de sânge, juisand sterp, pătrunși repetat de scula blegită a răzbunării. Fiecare glonț tras de ucigașii fără de vină a fost insoțit de urale, fiecare proiectil care și-a atins ținta a mai ușurat conștiința unui nemernic, punând fundația noii noastre societăți pe lespedea unui mormînt lipsit de decența unui nume. Felul în care ne eliminam  conducătorii dă măsura personalității unei nații iar felul în care ni-i alegem dă amploarea destinului ei. Noi am ales ca primă impresie, avatar al noutății sociale, carte de vizită pentru întâlnirea cu istoria, imaginea a doua cadavre și dansând peste hoiturile lor o șleahtă odioasă de cioclii batjocuritori, netoți care se cred mai presus de eternitate, păpuși nevolnice conduse de instincte, văduviți de autocontrol, clică apocaliptică de mojici violenți, robi schimonosiți ai propriilor complexe, criminali de idei, schingiuitori de suflete, instanță supremă a mizeriei, moraliști ipocriți cu școala vieții făcută la fără frecvență și facultățile mintale amputate de pizmă și lăcomie.

Vai! Vai! Obișnuința mistică a tânguirii a ascuns veninul picurat în surogatul unei campanii electorale preparate pentru un congres și adaptate la insolita conjucutură a libertății de exprimare. În lipsa motivelor de văicareală cotidiană de care ne atașasem, vidul de autocompatimire cronică a fost umplut de retorica schimonosită a intoleranței și de discursul din furnir de proastă calitate al dezinformării sistematizate. Panica este tovarașa de viață a prostiei iar frica e cea mai contagioasă maladie. Cu gurile schimonosite de îngrijorare ne-am bocit viitorul înainte să ne cunoaștem prezentul. Ne-am așezat pe vine, ne-am luat tremurând capul în mâini, am aprins o lumânare și am prevestit schelălăind tragedia națională. Numai ca în locul drobului de sare era coroana regală. Cu ochii injectați și bulbubci la gură ni s-au comunicat sensurile suferinței naționale și ca un peștișor de aur bătrân, orb și fără înnotătoare am îndeplinit docili dorințele menestrelului moscovit cu limba dulceagă, zâmbetul de fecioară și gândul înmuiat în smoală. În loc de trei dorințe noi ne-am plâns de milă și i-am îndeplinit trei mandate. El a surâs larg, strâmb, parșiv și ne-a dat o mineriadă.[...]

va urma

Bube amare – Ura! si Vai! – Part I

Ura, Ura! Aclamații entuziaste din sute de piepturi roșii au ascuns fără demnitate revolta de după blocuri. Ne-am strigat până la răgușire afecțiunea pentru cei ce-n beciuri ne torturau mamele spânzurându-le de păr și ne luau tații la miezul nopții ca să-I îngroape la canal. Cu gâtul încovoiat, ne-am unit vocile într-un imn muncitoresc transformând, prin lingușire, oda adusă conducătorului iubit în prohodul unui neam. Cu capul plecat, urmând legea unei zicale, ne-am abandonat condiția de biped și ne-am târât prin noroaie în căutarea unui bănuț, al unui locușor călduț și a unui blid stătut de zoaie. Am acceptat cu zâmbet fals să fim scopiți in grup și am încurajat decerebrat, în ritmul bătăilor seci de palme, abuzurile sociale. Ne-am părăsit din fașă, ca o mamă denaturată, ideile ce ne-ar fi putut salva dacă nu de la o soartă decisă de alții măcar de la rușinea imposibilității de a ne privi in față.  Am confundant instinctul de supraviețuire cu nevoia de-a ucide, înțelepciunea compromisului cu trădarea fără regrete și, cu falsă modestie, ne-am înjughiat unii pe alții în spate. Am acceptat fără reflex, schimonosiți de surâsurile injectate cu forța in vene, propaganda agramată a unei șlehte aberante de impostori. Cu fălcile încleștate, am încasat, inerți, pumnul înfipt în gură de bestiile întunecate, nălucile apocaliptice ale umanității, acoperite de pardesie negre de piele și am încurajat festiv siluirea barbară a tuturor conceptelor care ne-ar fi putut salva ca nație. Am participat la unison la jupuirea virtuților și-am tăbăcit, adunați pe stadioane, cadavrele principiilor. În numele unor credințe admirabile ne-am răsucit pervers conduita și-am torsionat ideile după necesitățile meschine ale intereselor. Am aprobat cu înflăcărare definițiile stricate, leproase, strâmbe, cocoșate, în descompunere morală avansată ale unor filozofii înalte avortând spontan, la cerere, adevăratele lor înțelesuri. Ne-am răsturnat sminteala cu aplomb, ca pe-o pereche de chiloți pătați de diaree și-am oferit-o celorlalți drept ghid virtuos de conduită, mătase alba, imaculată, pentru o rochie de mireasă. Mireasa însă era deja moartă iar scârna din țesut s-a impregnat încet, parșiv și puturos desenând pe piesa vestimentară modelul abject al propriei noastre neputințe. Am privit orb, mijind prostește ochii cum concepția imaculată s-a transformat în viol, în orgie calculată, în dezmăț scăpat de sub control. Am sacrificat în urale virgina în modul cel mai josnic cu putință. Nu am ars-o pe rug ci am obligat-o să devină curvă de cea mai joasă speță.

Vai! Vai! Am pupat icoane pe sub mână, ferindu-i numele lui Dumnezeu de oameni dar i-am solicitat cu tupeu proniei certificatul de martiri în timp ce ne rugam șoptit, zgribuliți, speriați, cu crucifixul ascuns în debara, chirciți sub cearceafuri, pentru un licăr slab de lumină. Am uzat văicăreala până când am fasonat-o în forma, mai accesibilă celor nevolnici, mai ușor de digerat de tubul digestiv al propriei conștiințe, unui lung lanț de superficială înțelepciune. Lanțul s-a încolăcit pe nesimțite sufocându-ne cu cadența unei reptile, imobilizându-ne pe termen neliminat, condamnare irevocabilă la ocnă a spiritului unui neam. Din plângerea de milă instaurată ca formă acută de rezistență s-a născut plodul monstruos al resemnării cronice, al nepăsării colective, al nevolniciei cu gust sărat de lacrimi, ghiuleaua care ne-a pecetluit decesul spiritual, greutatea infamă care ne-a înnecat în cursul istoriei și ne-a ținut leșul național sub curenții agitați ai evoluției. Perfizi, fandosiți și farisei am confundant cu aparentă naivitate plânsetul mamei care-și jelește odorul arestat pentru că avea plete cu diversiunea lăcrimoasă a Iudei cu iz stătut de beci, dotat cu un carnet, cunoștiințe ambigue de gramatică și două grade la tunică. Sub pretextul mincinos al suferinței perpetue am spoit sentimentul patriotic în culorile ipocrite ale convingerilor morale cu miros acru de picioare nespălate. Ne-am opărit curul de bunăvoie și cu lacrimi fierbinți pe obraz ni l-am arătat la lume ca alibi incontenstabil și prilej odios pentru a-i sodomiza pe ceilalți. Ne-am elevat nemernicia cu vorbe împrumutate, din fraze trunchiate de literați cu patru clase și am instaurat metehnele unui caracter orizontal drept borne aurite de integritate. Am scufundat în derizoriu idealurile naționale plângându-le în hohote de milă și nu le-am scos la suprafață decât când au încetat să se mai zbată. Le-am împăiat apoi îndesându-le în loc de vintre prostie, mitocănie, blesteme și invidie și le-am prezentat fuduli în procesiuni obligatorii și debile drept moaște sfinte ale noii ordini morale, icoane ilogice ale unei religii butaforice.[...]

va urma