Bube amare – Arca lui RO – Part I

RO era deprimat. Se trezise cu o stare difuză, greu de indentificat sau de motivat, o sfârșeală șireată care i se ascundea prin vintre, păcălindu-i instinctele, amețindu-i certitudinile, încețoșându-i convingerile, ceea ce-l făcea să fie și mai întors pe dos. Nu reușea să scape de agitația interioară, presentiment nefast și persistent al unei nenorociri improbabile, după standardele rațiunii pe care avea pretenția că încă o posedă, însă cu atât mai implacabilă cu cât provenea dintr-o sursă inexplicabilă, mai apropiată de destin decât din logică. Poate era de prea multă vreme izolat printre ape, poate tangajul interminabil al corabiei, oscilația perpetuă a orizontului, veșnicul balans al scândurilor de sub picioare, instabilitatea prelungită a punctelor cardinale, labilitatea vivace a punctelor fixe, i se transferase în curgerea sângelui, i se instalase în cadența și siguranța pașilor, i se impregnase in derularea gândurilor, pusese stapânire pe fermitatea emoțiilor, instaurându-se, prin forța obișnuinței, ca nouă ordine sufletească, un manual rescris de conduită și glosar revizuit al termenilor de comparație cu sine însuși. Și-a ciulit urechile minții sperând să audă o șoaptă însă din vocea lui Dumnezeu, cea care-i ghidase înțelept voința, îi descrisese ferm misiunea, îi domolise blând ignoranța marinărească, îi însuflețise dibaci avântul, îi încurajasese generos inspirația, îi făcuse solemn promisiunea salvării și îi dăduse autoritar coordonatele grandorii actului său nu mai rămăsese decât clipocitul sărat și bâlbâit al valurilor care se loveau de prora chinuită de reumatism a arcei. A descoperit perplex că până și trâmbițele aurite ale memoriei amuțiseră nefiresc, metalul prețios fiind corodat de prezentul sărat al mării și că în loc de marșul triumfal al trecutului, orchestra amintirilor interpreta fals și consternat o improvizație dezacordată și disonantă a unei teme de nerecunoscut. A decis să iasă la plimbare printre sufletele pe care, animat de grația divină și cuvântul dat, le salvase de la înec și cărora le oferise găzduire cu scrupuloasă ospitalitate cerându-le în schimb să-i devină familie și dovadă vie a misiunii îndeplinite. De obicei întâlnirea cu animalele felurite din pântecul corabiei îi făcea bine, calmându-i anxietatea, reducând drastic zgomotul de fond al frustrărilor, echilibrând grațios balanța dintre faptă și răsplată, reconfirmând prin evidența realității validitatea opțiunilor, certificând efortul prin interacțiunea punctuală cu scopul.

RO era încurcat. Construise arca cu mâinile lui și avea pretenția că se lovise de îndeajuns de multe dificultăți de ordin tehnic, aerodinamic și vocațional, pe care le depășise cu ajutorul planului divin și al perseverenței iluminate de credință, încât să poată pretinde fără echivoc că-i cunoștea secretele pântecului lemnos, intimitatea punctelor slabe, fiziologia articulațiilor din bârne și piroane, firescul scârțâitor al chilei turmentate de valuri și orânduirea fiecărui locatar, îndelung buchisită în spiritul conviețuirii armonioase, al comuniunii dezinvolte, al echilibrului general și unității de simțire. Totul părea așa cum îl știa, conform, în aparență, cu regulile și așteptările sale, însă atmosfera avea încă de la primii pași un iz bizar și imperceptibil de anormalitate. Într-un colț sordid al calei, destinat evacuării gunoaielor, dejecțiilor și jegului se crease agitație căci scurgerea se înfundase, depășită brusc de un aflux misterios și infecțios de mizerie, materia insalubră a inutilității refulase, mareea septică de zoaie invadase spațiul, curcubeul pestilențial al descompunerii se aglomerase în corabia constipată iar nevertebratele ieșiseră nonșalant la plimbare. RO a văzut, cu o sprânceană ridicată și fruntea boțită de mirare, cum viermii stau leneși la terase, ascunși după pahare de apă plată, pozând de bunăvoie pentru paparazzi în timp ce se-ndulcesc c-o lamâie, bârfesc blazat despre ultima cucerire în al cărui cur au scormonit, căutând o zestre acceptabilă și visează cum vor lua de nevastă o babă senilă, dezinhibată și putred de bogată. A asistat cu gura căscată la parada teniilor cu unghii lungi și false, cu poșete cu nume sonore, ortografiate greșit și stomacuri plate de foame. Le-a privit cum se târâie țanțoșe, cu aere de virgine inabordabile în timp ce pe sub genele cumpărate la reducere aruncă ocheade pofticioase oricărei perechi de pantaloni de firmă cu turul bombat de-un portofel gras si prohabul umflat de-o sculă pe măsura tocului lor de la pantof. S-a așezat pe vine și le-a urmărit cum își scutură nurii reformați din arme ale seducției în cărți de vizită ale promiscuității, cum se apleacă, regizându-și stângaci coincidențele, afișându-și breteaua de la tanga printr-o umilă temenea doar în dreptul mașinilor, făcând abstracție de proprietari, cum își coboară decolteul la nivelul notelor de plată, cum își trec dornice limba peste buze și privesc cu subînțeles pervers mai degrabă la perspectiva unei cine gratuite decât la cea a unei verighete, felația căpătând, în locul partiturii erotice, rolul meschin al unicei soluții de a pune carne în gură fără grija de a se îngrașa și a-și pierde silueta, singurul mijloc de supraviețuire și momeală carnală pentru proști. RO s-a uitat cu atenție la râmele cu pielea lucioasă de la abuzul cosmetic, buzele balonate cu botox, nasurile șablon, zămbetele cusute pe fețe, taliile strânse în menghina curelor de slăbire apocaliptice, cururile sculptate de bisturiu, coapsele fezandate prin masaje cu algoritme exotice și s-a simțit stingher ca un turist în fața unei galerii de artă cubistă unde pe pereți, în loc de tablouri, stau atârnate muieri. În lipsa unei explicații clare a lăsat în seama calculelor matematice descifrarea ecuației vieții de anelidă și a descoperit cu stupoare raportul de forțe al promiscuității, cu cât e mai mare cantitatea de silicon din țâțe cu atât e mai mică cea de materie cenușie din cortex. RO a observat cu surprindere entomologică găștile de țânțari care sug whiskey cu paiul, au la gât lanțul de aur mai gros ca brațul, medalionul întrecând în greutate un nou născut, ghiulul cu inițială pe degetul mic, tatuajul obligatoriu cu litere chinezești pe care nu le înteleg, bicepșii mai antrenați decât arta conversației, ciocolățele pe abdomen dar lipsă-n frigider, cercei de diamant în urechi, brelocul cu sigla Mercedes la cheile garsonierei de închiriat și care deși nu se grăbesc niciodată nicăieri, se uită des la ceasurile cu cifre pentru miopi și dimensiuni de pendulă de perete. Zboară între terase bâzăind inept, înșirându-și fără perdea închipuirile sexuale ca pe reușite personale și îmbărbătați de propria fantezie dau târcoale la cel puțin trei domnișoare în același timp cu CV-ul de Casanova în glas și în gând cu speranța de nu sfarși din nou acasă, singuri, fără mâncare-n frigider sau apă caldă la robinet, luându-și-o triști la labă. Survolează dezorientați discotecile, oscilând smintiți de la un parfum la altul, atrași când de un ruj, când de-un rimel, fiind capabili de orice pentru o bucată de carne pe care s-o înțepe, chiar să plătească prima bere, oricare dintre ei preferând să rămână sărac dar să se simtă pentru o seară anofel. RO a văzut apoi mai multe muște de succes, rețete vii de pricopseală, înțeleptele de terasă, inspirație prin exemplu personal, sapiens cu sutien și calificativ de doamnă, cele care-au avut norocul de a pune mâna pe un căcat și nu mai lasă pe nimeni să se apropie nici de moțul lui, nici de lungul nasului ei. A privit apoi perplex la șirul lung de ploșnițe îmbrăcate sumar din talcioc, mirosind strident a parfum scump, furat de peste granițe, savurând coktailuri pe datorie, ce așteaptă cu răbdare la bar să se strecoare într-un pat, dacă e nevoie sau sunt pe stop, s-o sugă pe burta goală sau, dupa cât pot să ducă între craci, să-i sucească mințile vreunui gândac burtos, cu un început de avere și final de chelie. Cele cu pile la astre sau spațiul mai strâmt între coapse pot să se aleagă în loc de gândac cu 40 de minute de sex cu vreun păduche influent, 30 de scandal cu puricele de acasă, 20 de păruială cu o lipitoare matrimonială și până la urmă, răsplata pentru ospitalitatea vaginală, cu cele 15 minute de faimă. RO a pus anomalia pe seama unui accident, bănuind ca e vorba de un test divin menit să-i pună credința la încercare așa că mai preocupat de starea lui de lehamite a decis să dea din umeri și să meargă mai departe.

Bube amare – Rockstar – Part II

[...]De obicei sunt împins pe stradă, mai ales sâmbătă noaptea, de gardienii de pe la vreun club. Sunt înfricoşat de fiecare dată când mă împinge un gardian. Reflexul rămâne în sânge, chiar dacă au trecut douăzeci de ani. De aceea sunt sceptic când vine vorba să interacţionez cu instituţiile statului. Mi se pare că vor să mă păcălească şi, ştiindu-mă destul de naiv, prefer să nu am de-a face cu ele. Degeaba, însă. Vin după mine. Sunt îngrozit că, într-o zi, va trebui să-mi schimb buletinul. Paşaportul cred că a expirat deja. Sunt arogant, ar spune unii, şi nesocotesc rolul esenţial al unui funcţionar public. Nu-l nesocotesc, n-am ajuns aşa departe, eu încă sunt la stadiul în care nu ştiu dacă se mai dă şpagă sau nu ca să-ţi iei permisul de conducere.

Sunt circumspect când văd trupuri de fete îmbunătăţite chirurgical până la ultimul nivel cum îşi evaluează agramat succesul în kilograme de Coco Chanel, şiraguri de aur şi buzunare la Luis Vuitton, măsurându-şi valoarea în al cui bărbat o are mai lungă. Haina de blană. Pot oare să-mi doresc să devin lichea, dar şi şofer de vedetă? Ar fi prea mult noroc pentru o singură viaţă şi, dacă aş fi băgat în seamă de vreun guru defect al ziarelor de scandal, ar fi ca şi cum mi-ar fi pus Dumnezu mâna în cap. Însă nu cred. Sunt prea cinic ca să câştig la loto şi am simţul ridicolului prea dezvoltat ca să cresc tirajul vreunui ziar cu noii mei adidaşi. Sunt vechi, roşi şi demodaţi.

Sunt isteric când vine vorba de accidentele domestice din cauză că mi-e tare greu să găsesc meseriaşi care să nu mă înşele. Sunt încâtant că mi-am cunoscut parchetarul. Un tip deosebit, cu fason iberic, cu ochelari studenţeşti, şi care avea obiceiul să bea o bere la prânz. Îmi povestea câte trei ore pe zi cum se lucra de profesionist în Spania, două muncea şi-apoi lipsea o săptămână. Sunt vinovat de criza de nervi care l-a adus înapoi. Mi-a spus răspicat cum se poartă clienţii în Spania şi-a lucrat în bătaie de joc românească până la sfârşit. Probabil că aerul e de vină. Dacă Roma ar fi fost construită în România, înainte de alegeri ar fi fost terminat primul apeduct şi s-ar fi oprit lucrările la Colloseum, pe motiv că s-a greşit proiectarea şi nu iese rotund la mijloc.

Sunt inventiv şi plin de resurse când te injur din faţa televizorului, însă tu te dai cu sclipici pe sâni şi te prefaci că prestezi în direct. Sunt de bună credinţă şi te las în pace, schimb canalul pe doi ciocli vorbind nearticulat despre două decrete care nu mă fac mai bogat. Dimpotrivă, mâine mai am de plătit o rată. Sunt împotriva utilizării excesive a televizorului şi mă ofer pe mine drept exemplu. Cunoscându-mă acum şi atunci, pot spune că sunt mult mai dobitoc decât eram acum 5 ani. Asta îmi scade automat 5 ani din viaţă. Pentru cine are obiceiuri de securist, sunt puţine de spus despre această perioadă. Televizorul mi-a ocupat tot timpul. Sunt peste 60 de canale şi sunt usor de manipulat, mă abţin cu greu să nu plâng când îi omoară pe Bonnie şi Clyde, ţin cu Scarlett mai mult decât cu Rhett, dacă ar fi să pot fi altcineva, aş vrea să fiu Mickey Knox din “Natural Born Killers” şi nu mă pot hotărâ încă între Tarantino şi Wong Kar Wai. Cu toate astea, nu suport să fiu luat de prost, aşa că mă uit doar la două. Pe unul joacă Barcelona, iar pe celălalt, Scooby Doo. Am evoluat faţă de copilărie, când erau bulgarii şi Mihaela.

Sunt respectuos cu vânzătoarea de la chioşcul din colţ, care mă serveşte ca şi cum mi-ar face o favoare, şi îmi poartă pică pentru că nu-i las bacşis 10 bani la ţigări.  Nu sunt zgârcit. Sunt încăpăţânat. Îmi doresc să-mi zâmbească, deşi n-o plac, dar nu pot să platesc pentru asta. Ar însemna s-o jignesc. Sunt uimit de fiecare dată când şoferii de taxi îşi posedă abuziv liberul meu arbitru şi îşi sustrag zâmbind restul până la o sută. Sau aparenţele chiar înşală şi par mai prost decât sunt.

Sunt şocat uneori de incapacitatea naţională de a învăţa din propriile greşeli şi lipsa oricărei preocupări analitice pentru trecut. Astfel ajungem unori în situaţia paradoxală de a înlocui la ani distanţă un cizmar cu un cioban. Sunt serios când mă necăjesc că mă înşală idioţii şi îmi aduc aminte cu resemnare de ziua în care, la zece ani, m-a pus învăţătoarea să desenez anii 2000. Hipnotizat de magia lui Jules Verne, am desenat farfurii zburătoare. Ieri a plouat în Bucureşti şi sunt mândru să recunosc că nu m-am udat aproape deloc. Am o condiţie fizică de invidiat. Am sărit printre schele, două şanţuri abrupte, am trecut pe partea cealaltă, păşind în echilibru perfect pe o bucată de tablă aruncată în mijlocul străzii ca geamandură şi punct de reper, am evitat din şolduri jetul de apă murdară de sub roţile unei jeep ale cărui geamuri zbârnâiau în ritm de House. Am primit un claxon în semn de felicitare pentru prestaţie. Sunt încântat când binedispun un ţăran. Cerul se limpezeşte şi viaţa capătă sens. Cred că, în scurt timp, cu puţin antrenament, aş putea fi în echipa olimpică de evitat bălţi. Elveţienii habar n-ar avea să evite o baltă. Am fi multiplii campioni olimpici câţiva ani la rând, până când federaţiile bogate ar putea să-şi construiască săli de antrenament în care să simuleze ceea ce pentru mine e drumul spre pâine. Cu asta, am mai tăiat cinci aniversări de pe listă.

Sunt fericit pentru că am primit un autograf. Era destul de frig, dar el umbla dezbrăcat, aşa că m-am gândit că fusese surprins ciugulind în farfuria vreunui soţ întors mai devreme acasă. Mă aşteptam, meschin, să-mi dea vreo sumă de bani uriaşă, pe care s-o administrez cum cred de cuviinţă, până scapă el de belea. I-aş fi folosit să-mi rezolv câteva urgenţe şi să plec o săptămână la Amsterdam. Pe dracu. Văzându-mă în expectativă, mi-a cerut un pix şi-o hârtie de-o sută. S-a semnat şi mi-a înapoiat doar banii, băgând pixul în chiloţi. Sunt mereu deschis unui dialog, aşa că, în loc să-l înjur şi să-l scuip, să chem bodyguarzii să-l încingă, să-l trimit după gratii o noapte, am dat din umeri, cerând o explicaţie. Shhh. Nu m-ai vazut. Crede-mă, sunt vedetă, mi-a spus el. Asta valorează o grămadă de bani. Şi a fugit. Nu-l înţeleg pe bărbatul care a luat de nevastă pe cineva cu preferinţe atât de joase. Poate-i urât şi cu scula mică, mi-am zis, şi am trecut mai departe.

Sunt dependent de miciile detalii care devin repere atunci când te arunci în absurd, când te zbaţi în derivă printre nonsensuri, când te sufoci înghiţit de agresivitate şi intoleranţă, când te blochezi în lipsa de educaţie. Le poţi folosi ca ritualuri protectoare, care-ţi aduc aminte de tine însuţi şi îţi ghidează evoluţia emoţională într-o zi normală de muncă în zadar. Să fumezi o ţigară la cafea, să te uiţi pe geam la balconul de vizavi, numai ca s-o vezi pe bătrâna care hrăneşte păsările de la balcon, să asculţi o melodie însorită, să îţi suni iubita la prânz, să-ţi torni un pahar de vin când ajungi acasă, să te joci cu pisica înainte de a adormi.

Sunt vecinul pe care nu-l saluţi pentru că, după ce l-ai inundat de două ori  într-o săptămână, te-ai simţit jignit, ca proprietar, când ţi-a zis că e asigurat şi data viitoare te va pune să plăteşti. Ai tot dreptul, şi te sfătuiesc ca data viitoare să-mi răspunzi la buna ziua cu un scuipat. Cine mai plăteşte în România ceva, cine-şi mai cere scuze şi cine îşi mai asumă responsabilitatea unui eşec? De ce să fii tocmai tu? La urma urmei, eu am greşit că am fost civlizat şi în România eşti civilizat doar cu străinii. La bloc, toţi vecinii sunt o familie. Şi-n familie ne putem da în petec, putem să ne băşim la masă, să grohăim după ce-am terminat sticla de coca cola, să ne înjurăm femeia, să ne pută picioarele, să ne lăsăm burta normală, să nu ne spălăm pe dinţi, să bem direct din sticlă, să înjurăm la meci şi, în general, să renunţăm la orice autocontrol. Chiar să ne pişăm în frigider, dacă vrem. Poţi să mă numeşti porc, iar eu îţi întorc complimentul şi pun în fiecare dimineaţă la maxim Nickleback. Cam uşurel pentru un bărbat. Ce vreţi? Am tot scăzut anii de viaţă şi îmi iese la socoteală că nu mai am mult de trăit. Bineînţeles, mă descurc execrabil la manevrat de cifre, aşa că aş putea să mă înşel. În orice caz, She wants revenge nu mă trezeşte la fel de bine ca   pe-un adolescent şi nici moralul nu mi-l prea mai ajută, ceea ce înseamna că-i mult mai potrivit pentru prânz când, de obicei, mă deprim.

Sunt omul de pe stradă, camuflat sub barbă şi ochelari de soare. De obicei trec în grabă. Sunt naluca îmbracată în verde din faţa vitrinei magazinului de vizavi. Nu mă cunoaşte nimeni, iar ce sunt, rămâne doar pentru mine, ascuns sub haine, protejat în spatele privirii absente. Păşesc a contrecoeur într-o lume pe care n-o vreau, printre oameni pe care nu-i mai suport, izolat între left-ul şi right-ul de la ipod, comprimat în mine de regulile de comportament în public. Mă încadrez stângaci în cohorta de oameni ai muncii şi mă îngrămădesc în staţia de tramvai, înghesuit, contorsionat, cu urechea lipită de acordeonul unui cerşetor, busculat de pensionare nevrotice, martor jenat al conflictului între generaţii cu iz de Ferentari scăpătat aberant în Dorobanţi. Prognostincul e rezervat. Metastazele sunt tot mai dese.

Sunt subversive, căci sunt singur. Deci pot fi oricine, instalatorul care citeşte ziarul lângă tine-n metrou, asistentul de credite care-ţi refuză împrumutul sau stewardessa căreia i-ai trage-o, dar nici nu se uită la tine. Aleg însă, cum îmi e stilul, totul, necondiţionat şi fără clauze mărunte. Arătaţi-mi unde să semnez şi daţi-mi stiloul. Pixul mi l-a furat mai devreme un amant puber. Deschideţi şampania şi daţi drumul la muzică. De azi înainte, până când o să mi se termine anii, aleg să fiu rockstar.