Bube amare – Rockstar – Part I

M-am născut în România în momentul cel mai nepotrivit cu putinţă. Nu mă refer la marele cutremur din ’77, ci aşa, la contextul general în care îmi încadrez parametrii existenţei şi îmi cartografiez viitorul şi perspectivele. Până la urmă, cât de greu poate fi să-ţi estimezi viaţa? Cât pot să trăiesc? În cel mai bun caz, până la nouăzeci de ani, dar cu stilul meu de viaţă, nu cred. Să zicem, cu indulgenţă, de dragul ultimilor mei neuroni neatinşi de nevroză, optzeci. Deci orizontul de viaţă se întinde cam până în 2057. Dar în toate minţile, continent şi încă activ sexual, nu pot depasi 2037. Deci mai am puţin. Mai deprimant este că nu sunt singurul în această situaţie. Deci ce ne facem? Eu pot să mă plâng. Sunt român, deci mă pricep. Dar ar dura prea mult numai să mă hotărăsc de unde să încep. Aşa că mă voi prezenta şi după ce-o să termin cu cine vom vedea şi ce şi cum.

Sunt sătul până peste cap să zic “da” cu jumătate de gură şi, sub pretextul că sunt cumpătat, să folosesc jumătăţi de măsură. Răbdarea nu e cea mai mare virtute a mea şi uneori regret asta, căci mi-aş dori, cu riscul de a fi mai plicticos, să pot aştepta mai mult. Eu vreau totul acum. În schimb, nu pot da nimic. Nu mă pricep la altceva în afară de cuvinte, şi pe acelea uneori le mai încurc. Sunt greierele stâlcit de talpa unui pantof. Sunt artist, un parazit fără nici un aport la produsul intern brut, un impostor care se laudă cu idei când oricui până la urma îi pică fisa măcar o data-n viaţă, un alchimist cu îndeletniciri oneroase, care vrea să trasnforme vorbele în glorie şi bani, alunecos, şi care nu joacă table.

Sunt un ciudat mizantrop care îşi scoate capul pe balcon şi te priveşte cu dispreţ atunci când îţi scoti grătarul în faţa scării şi-l încingi cu vecinii, înghiţind bere în ritm de Guţă, hăhăind mitocănesc şi tare, fluierând trecătoarele în minijupe, aruncând după ele cu măscari deocheate (de ce n-ai face-o, unora observ că le place).     Sunt obişnuit să îţi laşi inocent resturile de mici, coltucele de pâine şi cutiile şifonate de bere lângă roata unei maşini din parcare. Unde altundeva? Gunoiul e prea departe, iar burdihanul atârnă greu de când te-ai lăsat de muncă şi ţi-ai deschis butic. Sunt îndeajuns de bătrân ca să ascult cu nostalgie Frankie Knuckles la Thump Radio dar sunt şi mult prea tânăr ca să mă delectez la cafeaua de dimineaţă uitându-mă în reluare cum se chinuie Bamby să cânte live.

Sunt pietonul impertinent pe care-l înjuri în intersecţie pentru că trece pe verde. Sunt vinovat pentru premeditare. Când o să-ţi primeşti o bordură în parbriz, să ştii că primăria a făcut treabă de mântuiala, iar eu, înainte de tine, am înghiţit multe. Sunt în căutarea senzatiei de libertate pe care o ai în dimineaţa unei zile libere. Sunt incapabil să mă relaxez, râd des, dar e mai mult pe fond nervos şi nu mă dau în vânt nici după sărbători. Sunt copilul rău la care nu vine Moş Crăciun şi care, de câţiva ani, îi trage lui moş ene pe unde-l prinde una în boaşe. Am insomnia, dar încerc să mă las. Nu se poate. Fără vicii nu poţi supravieţui în România decât în cămaşă de forţă. Măcar ai avantajul că drogurile fac oficial parte din tratament.

Sunt fumătorul care se simte discriminat când este trimis să fumeze pe peron şi care-şi roade unghiile în avion, respirându-şi hainele numai ca să simtă miros de tutun. Sunt cel care, ajuns la destinaţie, roagă taximetristul să nu plece, să lase ceasul să meargă până se termină melodia de la radio. E Etta James şi te miri că burtosul mirosind a transpiraţie, care a claxonat toate femeile sub 40 de ani pe trecerea de pietoni, nu are melodii tematice legate de parai, femei şi valoare. Sunt ruşinat şi mă jenez pentru prejudecăţi. Din păcate, în România nu există excepţii, ci doar erori. Taximetrustul nu mai rezistă, “I’d Rather Go Blind” e o tortură pentru el. Schimbă postul cu un hit care face furori la nunţi.

Sunt necunoscutul, căruia i-au furat scuterul pentru că a vrut să fac primul pas şi nu mi l-am mai ascuns în spălătorie, sperând că dovada mea de încredere să-i responsabilizeze pe hoţi. Sunt obstacolul căzut pe scările rulante de la metrou peste care treci agasat, înjurându-l mărunt pe ăla care mi-a pus alcoolul în gură şi jointul între dinţi. Sunt cel căzut de care nu-ţi pasă, pentru că ai probleme mai mari de rezolvat, cum ar fi restanţa la bancă, meniul de a doua zi şi o şefă care-i vacă, incompetentă şi nebună. Sunt ghinionistul cu care se blochează liftul într-o zi de duminică.

Am talent la clape, dar pic de ureche muzicală, aşa că nu pot fi manelist. Sunt un adminsitrator de bloc aspirant, solitar Che Guevarra de scară, conspirator de apartament, torţionar la borcan care se luptă sa nu fie furat la întreţinere. În realitate, nu sunt nici atât. Pur şi simplu nu-mi pasă. Asta nu-nseamnă că nu mi-aş dori să fiu administrator de bloc pentru o zi. Genul care îşi ţine şuviţa din dreapta mai lungă, petrecută peste chelie, un mic dictator care încasează întreţinerea în subsolul unei scări. Aş cheltui imediat fondul de rulment pe un playstation, boxe şi-un televizor imens. De aia o duc foştii securisti bine. N-au auzit de playstation şi sunt adminsitratori de bloc.

Sunt privit prelung de gospodine isterice, rujate strident, neveste din obişnuinţă ai căror soţi au înţeles că să i-o tragi unei curve îi costa mai ieftin decât să-şi convingă propria nevastă. Pentru ele e prea târziu căci, după transpiraţia de deasupra buzei, sunt deja la menopauză, dar le răspund politicos când mă întreabă condescente dacă mi se iau tatuajele de pe mână. Sunt sătul de argumentul că cerceii produc impotenţă şi nici nu mai pot să dovedesc la nesfârşit că nu e aşa.

Sunt în permanent mişcare, o agitaţie nevropată şi, deşi nu ies aproape deloc din casă, obosesc suindu-mă pe pereţi. Sunt obligat să merg la cumpărături ca să nu mor de foame, dar nu suport să stau la coadă între două mormane de semicongelate, întinzându-mă printre sticle de ulei, mici, cârnaţi şi smântână să iau un pachet de gumă. Sunt obosit, merg mult pe jos ca să nu-i mai încurc pe pensionarii vivace care mă împing crispaţi, chiar dacă autobuzul e gol şi suntem doar trei, ca să prindă locurile din faţă.

Sunt mirat de lipsa de imaginaţie a gherţoilor care-şi pun ca număr de înmatriculare marca maşinii scumpe pe care-o conduc. B-22-POR. Văd că-i un Porsche, ăsta-i rostul lui, să fie văzut şi de aia ai dat atâţia bani pe el, deşi nu ştii să-l conduci. Să-l botezi la fel în acte e redundant. Cine n-a râs măcar o dată de Gheorghe Gheorghe nu-i român. Sunt adultul rezultat din adolecentul de 15 ani care-şi dădea caseta video a concertului de la Barcelona al lui Sepultura numai dacă te cunoştea bine, şi din confuzia naţională ce-a urmat după revoluţie, care a culminat cu criza. 80 e deja prea mult. Mai scad zece.

Sunt gata să renunţ. Nu pot da la nesfârşit cu capul în zid. Ce administrator? ce m-aş mai face lichea. Uneori, deşi scotocesc prin encefal, nu dau de nicio iniţiativă, am cortexul din var şi nimeni nu încearcă să mi-l stingă. Sunt lipsit de idei preconcepute, sau aşa îmi place să cred, dar de aceea nu-i ponegresc pe manelişti. Îmi sunt dragi, dar nu-mi trimiteţi dedicaţii, nu ascult porcării. Îi apreciez doar conceptual pentru îndrăzneala, sau inconştienţa, de a fi oneşti şi de a face ceea ce ne dorim cu toţii. Să ne împlinim viaţa. În cazul lor, maşina de teren cu tapiţerie de piele şi sistem audio Bose. Sunt însă mai exigent cu tabăra cealaltă, a celor ce trebuiau, prin statut şi pretenţii, să menţină ştacheta, s-o ridice după puteri şi să ofere alternativă. Cine a eşuat lamentabil? Unde se ascunde impostura? Unde începe maneaua, sau unde se termină ultimul şpagat al unui spectacol de teatru de prost gust? [...]

va urma…