Bube Amare – Pierderi colaterale – Part VI

Nefericirea este o afecțiune cronică, o insuficiență perpetuă, perversă, care te face să te îndrăgostești de ea, apropie zona de comfort a sufletului cu pragul lacrimilor și-apoi șterge cu talpa pantofului linia dintre ele. Excesul este o formă de imunitate a spiritului. Fără exces, moderația ar deveni excesivă iar viața și-ar pierde orice importanță. Am deveni cu toții criminali în serie în așteptare. Însă mintea este o plastilină care este modelată în funcție de inspirația de moment a zeilor și poate fi convinsă de orice dacă o frămânți îndeajuns de mult între degete. De la concept abstract tăios până la falus erect, alergând o fustă. Poți chiar să crezi că propria nefericire e ceea ce ți-ai dorit mai mult. E ca și cum ai sta în fața unei porții delicioase de ciorbă pe care dac-o bei îți opărești limba. E ca și cum ai ceda de fiecare dată, anticipând suferința cărnii arse, bucurându-te de sentimentul molatec, mirosind discret a mărar al unei prevestiri sigure, ajungând să preferi o dramă anticipată unei conjuncturi sub semnul neașteptatului, al surprizei plăcute care are cincizeci la sută șanse să apară. “Poate” nu mai există în vocabularul unui paranoiac. Lucrurile devin foarte tranșante. Viața e trăită în funcție de da sau nu. Ori este zi ori este noapte. Zilele înnorate sunt inadmisibile și sunt pierdute deliberat pe canapea. Suntem definiți de descărcările noastre de dopamină. Ne delimităm chimic, ne developăm în fiecare zi din ceea ce ne place în ceea ce putem accepta să fim. Uneori, prea des, am ales indulgența când a venit vorba de noi înșine. Indulgența este alifia antifungică cu care-și tratează conștiința un om rău.

A trecut atât de multă vreme de când mi-a plăcut ultima oară de mine încât nu pot băga mâna în foc dacă am fost vreodată mândru de elasticitatea înțelegătoare pe care-o arăt față de propriile greșeli. Am fost o gazdă prea permisivă pentru mine însumi, un judecător slab de înger al felului meu de a fi. În același timp un locatar înfipt al cărnii ce-mi ține loc de ambalaj, un ghimpe morocănos, un neg încruntat și pus pe ceartă, un musafir bădăran, cu chef de vorbă și foarte greu de dat afară. Am spart oglinda cu coada unei șurubelnițe și-am înlocuit cioburile lipsă cu bucăți dintr-o poză. Acolo era soare pe când la mine mereu nor. Mizeriile astea de nori, armată a incertitudinii, meci de ping pong al lucidității cu ea însăși, duel nesfârșit între doi nemuritori, încrederea și frica, înfruntare surdă din care nimeni nu iese învingător. Te fac să-ți pleci privirea, să-ți pierzi încet, încet energia, să-ți tremure genunchii când încerci să deschizi ochii, să ți se coboare buza și cuvintele să se lege din ce în ce mai greu, țesătura logică să se descoasă pe la colțuri și visul să dilueze selectiv realitatea, coiotul să-l prindă pe struț ca acesta să-l facă să râdă cu un banc porcos, să ruleaze un cui și să-l invite în sufragerie să se uite la comedii cu oameni prefăcându-se că vorbesc cu animale. Și cu toate astea nu poți să dormi.  Sentimentul acut de oboseala secționează nervii mai sigur decât tăișul unui bisturiu, te pune în chestiune pe tine însuți pentru ca ridică semnul întrebării asupra fiecărei decizii pe care o iei, contestând circmstanțele ca pe ceva inventat de concubinajul dintre prezența faptelor și felul dereglat în care sunt ele percepute de-un creier epuizat, dezorientat de ecoul pe care-l izbește de pereții cutiei craniene un cor de remușcări, coșmaruri și crize de sinceritate.

Bube amare – Proces de constiinta – Part III

[...]Apărarea a tăcut, dar timpul nu poate să ne scape printre degete ca o gură de apă pe care o ținem, pentru zile secetoase, în pumnul strâns. Căpitane Djibril, ai ceva de adăugat?

“ Sunt egoist. Nu-mi place să fiu personajul secundar și atunci mă raportez mereu la mine. Din egoism își trage seva vanitatea. Sunt atât de convins de rolul principal în propria mea viață pentru ca am aroganța să cred că povestea pe care o spun e povestea unui protagonist. Nu mi-am pus niciodată problema că ar putea fi a unui figurant care la finalul unei zile de filmare își ia banii, zice săru’ mâna, merge cu microbuzul, cumpără de mâncare, se bagă în pat și stinge lumina. Încep să mă-ntreb Onorată Instanță, Oare asta e tot ce m-așteaptă în viață? Să sting lumina după ce pun mâncarea în frigider? Sunt egoist pentru că am insomnii și n-am ce altceva face pe întuneric.  Mă gândesc cum să țin lumina aprinsă mai mult de ora două. Altfel decât Sport.ro? N-am găsit deocamdată răspunsul și nu mă pot concentra asupra altei dileme. Mă gândesc mereu la mine. Dacă e ceva de făcut ca la finalul zilei de filmare să nu mai plec să-mi iau de mâncare, să nu mai mănânc ca să îmi amintesc sa bag mâncarea în frigider. Acuzarea s-a înduioșat prea mult de propria soartă așa că cere pauză de țigara și-o batistă curată.”

Datorită unei acuzări siropoase sunt obligat să-i cedez fratelui Gaspar cuvântul. Mă ridic de la taste și îl las pe el să spună ce simte. Ba nu. Mă așez din nou la calculator. El o să spună, dar de scris, o să scriu tot eu. Nu m-am ras de trei luni, părul e nepieptănat de o lună, Sfântul Anton este deshidratat iar florile mi s-au mai ofilit pe mână. Străbat sala de judecată cu pași mari, am mare grijă să nu mă împiedic, îi dau pe gardieni la o parte, dar am grijă să nu-i vătămez, trec de grefier fără să-l bag în seamă, dar îndeajuns de discret cât să nu-l jignesc, mă opresc brusc pe vârfuri și îmi dau capul pe spate încercând să ma adresez cât mai direct Onoratei Instanțe.

“ Consider că nu trebuie să te ridici la nivelul prejudecății altora și nici să te cobori la cel al disprețului lor ci să fii credincios așteptărilor pe care le ai de la tine. Altfel vei fi mereu mai josnic decât ceea ce-ai putea fi, mereu nemulțumit de ceea ce-ai devenit, prin urmare nefericit și mai ales în contratimp cu valul pe care ți l-a scos în cale viața, care te scoală noaptea din pat și într-o fracțiune de secundă, următoarea după ce-ai spus Alo, te ridică până la lună. Dacă nu ești sigur de ce aștepți de la tine, când îți va da drumul te vei izbi de stânci. N-aș numi egoism faptul că îmi asum o responsabilitate. Asta presupune că ai luat decizii de care ești conștient, necesitatea ei că preferi oricând o răscruce unui drum drept, iar atunci când dispare ai pierdut frâiele propriei povești. Nu sunt egoist pentru că mă preocup de dorințele mele ignorându-le pe ale celorlalți. Sau dacă sunt, e totuși o nuanță. Nu înțeleg. Nu înțeleg lumea, mersul lucrurilor, forța naturii, ordinea treptelor, care-i acoperișul și când vorbim de parter, expresia fețelor, strângerea mâinilor, firea oamenilor, de ce se iubesc doi oameni, de ce se poate muri de singurătate, cine a fost primul, trailerul sau filmul. Am nevoie de un etalon ca să pot interpreta o situație ca fiind bună sau rea și în lipsă de altceva mă mulțumesc cu ce am, încercând să înțeleg viața după cel mai intim contact cu ea, după gustul pe care mi-l lasă pe limbă, după ceea ce mă frige cel mai tare, după cuțitul care mi se-nvârte în rană, după  inima care, înainte a o lua de la cap, a încetat să mai bată. Îmi trebuie un punct unde viața închipuirilor mele și cea a realităților celorlalți să se intersecteze. Mă uit în jur și constat că singurul punct din cameră sunt eu. Nu de egoism ar trebui să m-acuzați, ci în cel mai rău caz de solitudine.“[...]

va urma

Anatomia scrisului – First day photos

Bube amare – Arca lui RO – Part I

RO era deprimat. Se trezise cu o stare difuză, greu de indentificat sau de motivat, o sfârșeală șireată care i se ascundea prin vintre, păcălindu-i instinctele, amețindu-i certitudinile, încețoșându-i convingerile, ceea ce-l făcea să fie și mai întors pe dos. Nu reușea să scape de agitația interioară, presentiment nefast și persistent al unei nenorociri improbabile, după standardele rațiunii pe care avea pretenția că încă o posedă, însă cu atât mai implacabilă cu cât provenea dintr-o sursă inexplicabilă, mai apropiată de destin decât din logică. Poate era de prea multă vreme izolat printre ape, poate tangajul interminabil al corabiei, oscilația perpetuă a orizontului, veșnicul balans al scândurilor de sub picioare, instabilitatea prelungită a punctelor cardinale, labilitatea vivace a punctelor fixe, i se transferase în curgerea sângelui, i se instalase în cadența și siguranța pașilor, i se impregnase in derularea gândurilor, pusese stapânire pe fermitatea emoțiilor, instaurându-se, prin forța obișnuinței, ca nouă ordine sufletească, un manual rescris de conduită și glosar revizuit al termenilor de comparație cu sine însuși. Și-a ciulit urechile minții sperând să audă o șoaptă însă din vocea lui Dumnezeu, cea care-i ghidase înțelept voința, îi descrisese ferm misiunea, îi domolise blând ignoranța marinărească, îi însuflețise dibaci avântul, îi încurajasese generos inspirația, îi făcuse solemn promisiunea salvării și îi dăduse autoritar coordonatele grandorii actului său nu mai rămăsese decât clipocitul sărat și bâlbâit al valurilor care se loveau de prora chinuită de reumatism a arcei. A descoperit perplex că până și trâmbițele aurite ale memoriei amuțiseră nefiresc, metalul prețios fiind corodat de prezentul sărat al mării și că în loc de marșul triumfal al trecutului, orchestra amintirilor interpreta fals și consternat o improvizație dezacordată și disonantă a unei teme de nerecunoscut. A decis să iasă la plimbare printre sufletele pe care, animat de grația divină și cuvântul dat, le salvase de la înec și cărora le oferise găzduire cu scrupuloasă ospitalitate cerându-le în schimb să-i devină familie și dovadă vie a misiunii îndeplinite. De obicei întâlnirea cu animalele felurite din pântecul corabiei îi făcea bine, calmându-i anxietatea, reducând drastic zgomotul de fond al frustrărilor, echilibrând grațios balanța dintre faptă și răsplată, reconfirmând prin evidența realității validitatea opțiunilor, certificând efortul prin interacțiunea punctuală cu scopul.

RO era încurcat. Construise arca cu mâinile lui și avea pretenția că se lovise de îndeajuns de multe dificultăți de ordin tehnic, aerodinamic și vocațional, pe care le depășise cu ajutorul planului divin și al perseverenței iluminate de credință, încât să poată pretinde fără echivoc că-i cunoștea secretele pântecului lemnos, intimitatea punctelor slabe, fiziologia articulațiilor din bârne și piroane, firescul scârțâitor al chilei turmentate de valuri și orânduirea fiecărui locatar, îndelung buchisită în spiritul conviețuirii armonioase, al comuniunii dezinvolte, al echilibrului general și unității de simțire. Totul părea așa cum îl știa, conform, în aparență, cu regulile și așteptările sale, însă atmosfera avea încă de la primii pași un iz bizar și imperceptibil de anormalitate. Într-un colț sordid al calei, destinat evacuării gunoaielor, dejecțiilor și jegului se crease agitație căci scurgerea se înfundase, depășită brusc de un aflux misterios și infecțios de mizerie, materia insalubră a inutilității refulase, mareea septică de zoaie invadase spațiul, curcubeul pestilențial al descompunerii se aglomerase în corabia constipată iar nevertebratele ieșiseră nonșalant la plimbare. RO a văzut, cu o sprânceană ridicată și fruntea boțită de mirare, cum viermii stau leneși la terase, ascunși după pahare de apă plată, pozând de bunăvoie pentru paparazzi în timp ce se-ndulcesc c-o lamâie, bârfesc blazat despre ultima cucerire în al cărui cur au scormonit, căutând o zestre acceptabilă și visează cum vor lua de nevastă o babă senilă, dezinhibată și putred de bogată. A asistat cu gura căscată la parada teniilor cu unghii lungi și false, cu poșete cu nume sonore, ortografiate greșit și stomacuri plate de foame. Le-a privit cum se târâie țanțoșe, cu aere de virgine inabordabile în timp ce pe sub genele cumpărate la reducere aruncă ocheade pofticioase oricărei perechi de pantaloni de firmă cu turul bombat de-un portofel gras si prohabul umflat de-o sculă pe măsura tocului lor de la pantof. S-a așezat pe vine și le-a urmărit cum își scutură nurii reformați din arme ale seducției în cărți de vizită ale promiscuității, cum se apleacă, regizându-și stângaci coincidențele, afișându-și breteaua de la tanga printr-o umilă temenea doar în dreptul mașinilor, făcând abstracție de proprietari, cum își coboară decolteul la nivelul notelor de plată, cum își trec dornice limba peste buze și privesc cu subînțeles pervers mai degrabă la perspectiva unei cine gratuite decât la cea a unei verighete, felația căpătând, în locul partiturii erotice, rolul meschin al unicei soluții de a pune carne în gură fără grija de a se îngrașa și a-și pierde silueta, singurul mijloc de supraviețuire și momeală carnală pentru proști. RO s-a uitat cu atenție la râmele cu pielea lucioasă de la abuzul cosmetic, buzele balonate cu botox, nasurile șablon, zămbetele cusute pe fețe, taliile strânse în menghina curelor de slăbire apocaliptice, cururile sculptate de bisturiu, coapsele fezandate prin masaje cu algoritme exotice și s-a simțit stingher ca un turist în fața unei galerii de artă cubistă unde pe pereți, în loc de tablouri, stau atârnate muieri. În lipsa unei explicații clare a lăsat în seama calculelor matematice descifrarea ecuației vieții de anelidă și a descoperit cu stupoare raportul de forțe al promiscuității, cu cât e mai mare cantitatea de silicon din țâțe cu atât e mai mică cea de materie cenușie din cortex. RO a observat cu surprindere entomologică găștile de țânțari care sug whiskey cu paiul, au la gât lanțul de aur mai gros ca brațul, medalionul întrecând în greutate un nou născut, ghiulul cu inițială pe degetul mic, tatuajul obligatoriu cu litere chinezești pe care nu le înteleg, bicepșii mai antrenați decât arta conversației, ciocolățele pe abdomen dar lipsă-n frigider, cercei de diamant în urechi, brelocul cu sigla Mercedes la cheile garsonierei de închiriat și care deși nu se grăbesc niciodată nicăieri, se uită des la ceasurile cu cifre pentru miopi și dimensiuni de pendulă de perete. Zboară între terase bâzăind inept, înșirându-și fără perdea închipuirile sexuale ca pe reușite personale și îmbărbătați de propria fantezie dau târcoale la cel puțin trei domnișoare în același timp cu CV-ul de Casanova în glas și în gând cu speranța de nu sfarși din nou acasă, singuri, fără mâncare-n frigider sau apă caldă la robinet, luându-și-o triști la labă. Survolează dezorientați discotecile, oscilând smintiți de la un parfum la altul, atrași când de un ruj, când de-un rimel, fiind capabili de orice pentru o bucată de carne pe care s-o înțepe, chiar să plătească prima bere, oricare dintre ei preferând să rămână sărac dar să se simtă pentru o seară anofel. RO a văzut apoi mai multe muște de succes, rețete vii de pricopseală, înțeleptele de terasă, inspirație prin exemplu personal, sapiens cu sutien și calificativ de doamnă, cele care-au avut norocul de a pune mâna pe un căcat și nu mai lasă pe nimeni să se apropie nici de moțul lui, nici de lungul nasului ei. A privit apoi perplex la șirul lung de ploșnițe îmbrăcate sumar din talcioc, mirosind strident a parfum scump, furat de peste granițe, savurând coktailuri pe datorie, ce așteaptă cu răbdare la bar să se strecoare într-un pat, dacă e nevoie sau sunt pe stop, s-o sugă pe burta goală sau, dupa cât pot să ducă între craci, să-i sucească mințile vreunui gândac burtos, cu un început de avere și final de chelie. Cele cu pile la astre sau spațiul mai strâmt între coapse pot să se aleagă în loc de gândac cu 40 de minute de sex cu vreun păduche influent, 30 de scandal cu puricele de acasă, 20 de păruială cu o lipitoare matrimonială și până la urmă, răsplata pentru ospitalitatea vaginală, cu cele 15 minute de faimă. RO a pus anomalia pe seama unui accident, bănuind ca e vorba de un test divin menit să-i pună credința la încercare așa că mai preocupat de starea lui de lehamite a decis să dea din umeri și să meargă mai departe.

Bube amare – Ura! si Vai! – Part II

[...]Ura!Ura! Ne-am lăsat păcăliți de iluzia unei idei mai mult din necesitatea națională a unui licăr de speranță decât din convigerea putinței de a schimba ceva. Cu simțul realității alterat, sleiți de puteri, consumați de atâta stat la coadă, incapabili să mai facem diferența între fața călăului și masca sa, educați în spiritul jumătății de măsură, prea comozi ca să mai căutăm, prea speriați de ce am putea să descoperim, am cedat potențialul unui viitor strălucitor, zâmbetului fals al unui exponat sumbru, prelungire tenebroasă a trecutului. Am celebrat cu satisfacție de ev mediu o moarte în ziua sfântă a unei nașteri. Am aplaudat isteric plutonul de execuție, ovaționând barbar, excitați animalic de mirosul de sânge, juisand sterp, pătrunși repetat de scula blegită a răzbunării. Fiecare glonț tras de ucigașii fără de vină a fost insoțit de urale, fiecare proiectil care și-a atins ținta a mai ușurat conștiința unui nemernic, punând fundația noii noastre societăți pe lespedea unui mormînt lipsit de decența unui nume. Felul în care ne eliminam  conducătorii dă măsura personalității unei nații iar felul în care ni-i alegem dă amploarea destinului ei. Noi am ales ca primă impresie, avatar al noutății sociale, carte de vizită pentru întâlnirea cu istoria, imaginea a doua cadavre și dansând peste hoiturile lor o șleahtă odioasă de cioclii batjocuritori, netoți care se cred mai presus de eternitate, păpuși nevolnice conduse de instincte, văduviți de autocontrol, clică apocaliptică de mojici violenți, robi schimonosiți ai propriilor complexe, criminali de idei, schingiuitori de suflete, instanță supremă a mizeriei, moraliști ipocriți cu școala vieții făcută la fără frecvență și facultățile mintale amputate de pizmă și lăcomie.

Vai! Vai! Obișnuința mistică a tânguirii a ascuns veninul picurat în surogatul unei campanii electorale preparate pentru un congres și adaptate la insolita conjucutură a libertății de exprimare. În lipsa motivelor de văicareală cotidiană de care ne atașasem, vidul de autocompatimire cronică a fost umplut de retorica schimonosită a intoleranței și de discursul din furnir de proastă calitate al dezinformării sistematizate. Panica este tovarașa de viață a prostiei iar frica e cea mai contagioasă maladie. Cu gurile schimonosite de îngrijorare ne-am bocit viitorul înainte să ne cunoaștem prezentul. Ne-am așezat pe vine, ne-am luat tremurând capul în mâini, am aprins o lumânare și am prevestit schelălăind tragedia națională. Numai ca în locul drobului de sare era coroana regală. Cu ochii injectați și bulbubci la gură ni s-au comunicat sensurile suferinței naționale și ca un peștișor de aur bătrân, orb și fără înnotătoare am îndeplinit docili dorințele menestrelului moscovit cu limba dulceagă, zâmbetul de fecioară și gândul înmuiat în smoală. În loc de trei dorințe noi ne-am plâns de milă și i-am îndeplinit trei mandate. El a surâs larg, strâmb, parșiv și ne-a dat o mineriadă.[...]

va urma

Bube amare – Ura! si Vai! – Part I

Ura, Ura! Aclamații entuziaste din sute de piepturi roșii au ascuns fără demnitate revolta de după blocuri. Ne-am strigat până la răgușire afecțiunea pentru cei ce-n beciuri ne torturau mamele spânzurându-le de păr și ne luau tații la miezul nopții ca să-I îngroape la canal. Cu gâtul încovoiat, ne-am unit vocile într-un imn muncitoresc transformând, prin lingușire, oda adusă conducătorului iubit în prohodul unui neam. Cu capul plecat, urmând legea unei zicale, ne-am abandonat condiția de biped și ne-am târât prin noroaie în căutarea unui bănuț, al unui locușor călduț și a unui blid stătut de zoaie. Am acceptat cu zâmbet fals să fim scopiți in grup și am încurajat decerebrat, în ritmul bătăilor seci de palme, abuzurile sociale. Ne-am părăsit din fașă, ca o mamă denaturată, ideile ce ne-ar fi putut salva dacă nu de la o soartă decisă de alții măcar de la rușinea imposibilității de a ne privi in față.  Am confundant instinctul de supraviețuire cu nevoia de-a ucide, înțelepciunea compromisului cu trădarea fără regrete și, cu falsă modestie, ne-am înjughiat unii pe alții în spate. Am acceptat fără reflex, schimonosiți de surâsurile injectate cu forța in vene, propaganda agramată a unei șlehte aberante de impostori. Cu fălcile încleștate, am încasat, inerți, pumnul înfipt în gură de bestiile întunecate, nălucile apocaliptice ale umanității, acoperite de pardesie negre de piele și am încurajat festiv siluirea barbară a tuturor conceptelor care ne-ar fi putut salva ca nație. Am participat la unison la jupuirea virtuților și-am tăbăcit, adunați pe stadioane, cadavrele principiilor. În numele unor credințe admirabile ne-am răsucit pervers conduita și-am torsionat ideile după necesitățile meschine ale intereselor. Am aprobat cu înflăcărare definițiile stricate, leproase, strâmbe, cocoșate, în descompunere morală avansată ale unor filozofii înalte avortând spontan, la cerere, adevăratele lor înțelesuri. Ne-am răsturnat sminteala cu aplomb, ca pe-o pereche de chiloți pătați de diaree și-am oferit-o celorlalți drept ghid virtuos de conduită, mătase alba, imaculată, pentru o rochie de mireasă. Mireasa însă era deja moartă iar scârna din țesut s-a impregnat încet, parșiv și puturos desenând pe piesa vestimentară modelul abject al propriei noastre neputințe. Am privit orb, mijind prostește ochii cum concepția imaculată s-a transformat în viol, în orgie calculată, în dezmăț scăpat de sub control. Am sacrificat în urale virgina în modul cel mai josnic cu putință. Nu am ars-o pe rug ci am obligat-o să devină curvă de cea mai joasă speță.

Vai! Vai! Am pupat icoane pe sub mână, ferindu-i numele lui Dumnezeu de oameni dar i-am solicitat cu tupeu proniei certificatul de martiri în timp ce ne rugam șoptit, zgribuliți, speriați, cu crucifixul ascuns în debara, chirciți sub cearceafuri, pentru un licăr slab de lumină. Am uzat văicăreala până când am fasonat-o în forma, mai accesibilă celor nevolnici, mai ușor de digerat de tubul digestiv al propriei conștiințe, unui lung lanț de superficială înțelepciune. Lanțul s-a încolăcit pe nesimțite sufocându-ne cu cadența unei reptile, imobilizându-ne pe termen neliminat, condamnare irevocabilă la ocnă a spiritului unui neam. Din plângerea de milă instaurată ca formă acută de rezistență s-a născut plodul monstruos al resemnării cronice, al nepăsării colective, al nevolniciei cu gust sărat de lacrimi, ghiuleaua care ne-a pecetluit decesul spiritual, greutatea infamă care ne-a înnecat în cursul istoriei și ne-a ținut leșul național sub curenții agitați ai evoluției. Perfizi, fandosiți și farisei am confundant cu aparentă naivitate plânsetul mamei care-și jelește odorul arestat pentru că avea plete cu diversiunea lăcrimoasă a Iudei cu iz stătut de beci, dotat cu un carnet, cunoștiințe ambigue de gramatică și două grade la tunică. Sub pretextul mincinos al suferinței perpetue am spoit sentimentul patriotic în culorile ipocrite ale convingerilor morale cu miros acru de picioare nespălate. Ne-am opărit curul de bunăvoie și cu lacrimi fierbinți pe obraz ni l-am arătat la lume ca alibi incontenstabil și prilej odios pentru a-i sodomiza pe ceilalți. Ne-am elevat nemernicia cu vorbe împrumutate, din fraze trunchiate de literați cu patru clase și am instaurat metehnele unui caracter orizontal drept borne aurite de integritate. Am scufundat în derizoriu idealurile naționale plângându-le în hohote de milă și nu le-am scos la suprafață decât când au încetat să se mai zbată. Le-am împăiat apoi îndesându-le în loc de vintre prostie, mitocănie, blesteme și invidie și le-am prezentat fuduli în procesiuni obligatorii și debile drept moaște sfinte ale noii ordini morale, icoane ilogice ale unei religii butaforice.[...]

va urma

Bube amare – Premiere – Part II

E prima data cand scriu o gluma proasta.

Piei Satana! Din nou, egoul de artist.

[...]E prima data cand am obsesii. Cortexul meu e explodat in atat de multe directii incat din instinct isi concentreaza nevoia de ecehlibru asupra unor puncte fixe. Asta este felul mintii mele de a combate reflexul perpetuu de voma pe care-l ai atunci cand stai pe locul mortului in timp ce un sofer dezlantuit, cu mai multa coca intr-o nara decat as putea eu sa mai trag intr-o zi si cu drumm and bass-ul dat la maxim conduce cu 160 la ora pe serpetine, racnind obnubilat ca mintea i-a coborat in palme si o simte lipita de volan. Stau de prea multa vreme pe locul mortului ca sa mai fie amuzant. Chiar si la stop, in drum spre brutaria din colt, tot nu reusesc sa scap de senzatia de instrainare pe care o lasa in urma lui absurdul si de sentimetul perpetuu de voma iminenta. Doar repetita mecanica a unor preocupari cu necesitati lejere de intretinere corticala imi ia ameteala si-mi usureaza greata. De exemplu sa ma uit pe pereti. Sau sa rulez un cui si sa ma joc fotbal pe playstation cu inca 3, 4 baieti fara sa ma simt vinovat de blasfemie la adresa isntinctului de supravietuirea si atentat la notiunea de responsabilitate pe care ar trebui sa o aibe un adult. E clar. Nu pot fi asistent medical. Atunci parchetar.

E prima data cand gasesc scuze pentru a da drumul la funie. Resemnarea nu e chiar atat de rea atunci cand te obisnuiesti cu ea. O vad in jurul meu in metrou, pe strazile aglomerate din jurul unirii, coborand din tramvaie, injurand si calxonand in trafic, lka geamurile murdare ale trenurilor in intarziere, cumparand inexpresiv mobila de la ikea, in studiourile prafuite si terne ale televiziunilor, in cluburile cu pretentii, in bombele din jurul garii, in apartamente cu tavanul la 2m,40, traversand cu capul plecat la itnersectii. Resemnarea a devenit un sport de eprformanta. Se incepe inca de la cele mai fragede varste. Chiar mai devreme daca nu la aceeasi varsta la care trebuie sa incepi gimnastica. Insa spre deosebire de gimnastica abandonul etern poate fi practicat toata viata. Si nici nu costa nimic. De aici incolo nu mai pot fi ipocrit. Desi locuiesc intr-un apartament civilizat si inca mai am lumina nu ma grabesc sa-mi pun oglinda pentru ca mi-e teama sa ma privesc in ochi in primea dimineata dupa ce mi s-a scurs printre degete si ultimul centimtru de sfoara, cea care era prinsa de speranta si m-am prabusit in boala necrutatoare a sufletului, nepasarea. Uneori orice e mai bun decat balansul dement al cautarii, du-te vino-ul haotic intre emotii al respingerii, forfota impertiva a sperantelor care bat in cosul pieptului si frica devalizanta de a te fi inselat. Oamenii se educa sa-si doreasca cat mai mult pentru ca apoi sa fie intratat de nefericiti incat sa aiba nevoie de ajutor ca sa invete sa nu innebuneasca. E prima data cand sa scriu a cazut pe lista de prioritati dupa sa supravietuiesc. E prima data cand imi pare rau. Am scris mai devreme ca exercitu pe o foaie nu mai scriu si fraza mi s-a parut drastica la fel ca o sentinta irevocabila la moarte sau ca vestea unui deces prematur al unei persoane apropiate. In cazul meu sunt chiar eu. Asa ca am decis sa ajung la un compromis, o metoda la indemana de a te obisnui cu unele idei prea socante pentru a fi itnerpretate de cortex altfel decat pe bucati. De aceea e prima data cand scriu in amintirea scrisului meu.

E prima mea lepadare si de aceea ma simt bizar ca si cum n-as fi pe de-a intregul in pielea mea. Si Iuda cred ca s-ar fi descurcat mai bine a doua oara. Ma lepad de scris asa cum il ucizi pe primul dintre fii. Strangi din dinti si sub maxilare se rupe smaltul si bagi cutitul adanc, tai beregata dintr-o miscare, lacrimile se amesteca cu sange iar planurile se pierd printre regrete. Nu-I de mirare ca el n-a rezistat. Nu era pregatit moral pentru tradare. Nici eu nu sunt si de aceea fiecare litera a abdicarii mele doare ca si cum as scrie-o direct pe plaman, trecand prin piele, inima si coaste. Insa sunt pregatit sa reneg cu obida momeala colorata, scanteia de liberatate ce mi-a aprins in calcaia credinta ca pot calca norii, firavul balon de sapun in care eu am suflat ca un nebun incercand sa vad curubeul, discreta manevra a sortii care mi-a scos in cale inca o creanga de speranta, un nod in plus la funie, o cat de mica frana care ma ajuta o secunda sa nu cad. As scoate-o la mezat contra unui matiz, un caine latos, o nevasta de care m-a plictisit si un cont bancar bine chibzuit, asa ca vecinul meu de jos. Prefer insa sa-mi fac harul de ras ca razbunare pe mine insumi care n-am stiut sa-l protejez. E prima data cand ma urasc. Clipesc si nu-mi vine sa cred. Recunosc mobilele, muzica si cartile din bibilioteca. Sunt la mine acasa dar sunt in iad.

E prima data cand ma uit la muncitorii de la metrou si ma intreb daca pot fi fericiti. E posibil sa faci fericire din tacere, oare alchimia poate produce magia ca un sef de santier sa supravietuiasca emotiei unuia dintre personajele mele. Ar fi ca si cum I s-a spart un rpezevativ de cocaina in stomac. Ar exploda pe loc. Dar oare ar muri fericit sau instalator de scari rulante chiar nu e o meserie care sa mi se potriveasca. E prima data cand ma gandesc ca as putea fi fericit. Nefericirea nu imi cade bine si turmentul ma face mai paranoic si nicidecum mai intelept. Ceva imi lipseste si desi am gasit ce cautam cred ca m-am grabit. Sunt pripit dar ma caiesc si cer clementa din partea consiliului ceresc. Vreau sa mi se ofere sansa de-a ma primi inapoi, de ma imbraca din nou in piele, de a-mi dizolva gandurile in vene. Ar fi oare prea tarziu sa-mi idrept greseala de renunta la mine? Onorata instanta. Sunt un biet nebun, e in firea mea sa ma lepada de mine dar cine oare poate sa ma ia in serios. M-am obisnuit atat de tare sa vorbesc fara sa fiu ascultat incat pot rasoti cele mai uluitoare nerozii doar ca sa testez piata si sa ma conving in nou ca ce spun eu nu inseamna nimic.Greselile fatale intodeauna sunt iremediabile.

E prima data cand in loc de revolta aleg sa fiu trist. Asta ma face mult mai comic. Macar cu atat sa ma aleg dupa ce-am ramas fara nimic de zis. Macar un zambet sa starnesc din partea celui care se prinde mereu ultimul de gluma. Stau mut fara nimic de spus si sap in gol dupa un strop de fantezie. Schimb canalele hipnotizat de un docuMentatar despre dezastre si e emisiune despre fete in sanii goi care vorbesc despre virtute.  Oare o sa ma mai pot fute? Ma gandesc daca mai stiu ce sa fac cu mainile in pat. Nici macar ideea de-a ma masturba nu-mi vine. E tragic. Scula a devenit brusc un accesoriu urinar. Erectia e dreptul oricarui marinar de isi raspandi samanta. Eu de ce sa-l pierd numai pentru ca mi-am renegat existenta? De aceasta data voi avea nevoie de-un film porno sau macar de-un poster? Nu pot sa cred. E pentru prima data cand ma screm ca sa-mi gasesc chemarea erotica. Sunt urme vagi pe sub presuri dar toate sunt alarme false. Ma bucur de fiecare gand ghidus ca un copil si ma reped in genunchi cautand continuarea fireasca a imaginatiei, jartelele lasate obraznic pe piciaorele fine, ochii si buzele, sanii si aburii calzi ai respiratiei. Nimic. Doar praf si cativa gandaci rasturnati cu picioarele in sus, cu membrele cioparitite de pisoi si mumificati de nepasare.

E prim data cand sunt perplex.  NU-mi gasesc locul printre amintiri pentru ca imi lipseste puterea de a le decodifica. N-am pace si gasesc ca ar fi prea de tot daca toate astea ar fi in zadar. Atata nelinisti si lupta pentru nimic ar fi contrar legior firii, concepute predominant in spiritul simplitatii si aleficientei. E pentru prima data cand sunt speriat. Mi-a fost frica de multe ori insa n-am cunoscut niciodata paralizia si goliciunea pe care-o asterne teama peste cumpat si caracter. E prima data cand sunt prea obosit ca sa mai pot fi indignat. E rima data cand nu mai cred. E prima data cand ma plec. E prima data cand ma uit ratacit ca dupa un cui bun si de jur imprejur piata Iancului e un oras strain. E pentru prima data cand nelinistea nu are nume si nici origine, nu stiu de unde vine si nu ghicesc unde se duce. E prima data cand filonul deznadejdii imi uzurpa taios fierea si imi varsa in artere un suc gros de amaraciune si invidie. E prima data cand ma las posedat de demonul turbat al crimei si de sucuba desfranata a sinuciderii. E prima data cand un salut ma intimideaza si-mi pune intregul univers la intrebare si cand lumea e fragila  si se surpa lasand o ploaie de pietris pese capetele noastre, cedand sub propria greutate. E prima data cand ma culc desi nu simt ca sunt indreptatit sa ma odhinesc si merg ferindu-ma de soare pentru ca cred ca nu-mi merit umbra pe pamant. E prima data cand e de ajuns sa clipesc ca sa simt durererile unui constipat. E prima data cand desi sunt singurul care ma judeca atat la apel cat si la recurs ma condam la pedeapsa maxima. La o silueta de invidiat si o liniste absoluta. Ei bine e prima data cand tac.

E prima data cand sunt dezorientat. Renuntarea la sine e ca renuntarea la Dumnezeu. Un act incalificabil si o ofensa incalculabila adusa tuturor pilonilor moralei. Sub daramaturile constiintei misuna lighioanele otravitoare ale tentatiilor. Ma rostogolesc pe un covor fara sfarsit. Imaginile au claritatea unei cesti de cafea turceasca in care tocmai s-a mestecat o lingurita de zahar. E pentru prima data cand nu am rost. La ce bun sa doresti sa fii fericit daca nu mai ai privilegiul de a povesti fericirea. La ce bun sa ai pretentia sa oferi daca lipseste generozitatea de a primi. E prima data cand nu ma lamentez. Imi asum responsabilitatea pentru amputarea sinelui dar nu ma dau batut in incercarea de a ma recupera. Sunt aproape, spate in spate, inca nu m-am intalnit dar ziua in care-mi voi intra din nou in maruntaie, cand muschii imi vor capata culoare, cand imi voi restapani trupul si cand inima va bate cusuta la jumate, este aproape. Orice greseala poate fi reparata si pentru asta sunt dispus sa-mi pun la bataia propria salvare.  M-am saturat sa tac. Ma zvarcolesc in fecale porcine, traiesc mancand radacini in padure, alaturi de mistreti, ma invelesc cu frunze si dorm chircit in scorburi  dar imi revedinc dreptul meu primar, conditia esentiala ca sa fiu om, dreptul de a vorbi, extensia sonora si consecinta naturala a propiretatii de a gandi. E prima data cand mi-e dor sa gandesc. E prima data cand un cui nu-I de ajuns ca sa ma linisteasca dupa o noua zi irosita intre frigiderul gol si televizorul plin de mizerii. E prima data cand nu mai am de ales. Trebuie sa verific daca mi-a mai ramas ceva din scris.

Inca imi place Professor Longhair, inca  visez la o casa cu subsol pentru jocuri si biroul cocotat intr-un turn, inca ii detest pe cei care se intorc de la strand cu metroul fara sa poarte nimic altceva decat slipul si dupa gat un prosop. Si tocmai am scris prima fraa dupa lepadare. Uneori e bine ca nu avem dreptul la trei dorinte. La mine ar fi putut fi si ultima. Pfuiii, ce usurare. Scriu in continuare. E prima data in acest text cand nu e vorba de o premiera. E deci momentul sa ma retrag. Literele inca ma fac fericit, ma inchin in continuare intimidat in fata unui cuvant iar frazele inca ma fac sa zambesc ca o gropita cocheta din obrazul unei femei frumoase. Si n-o sa ma opresc niciodata din scris.

Asta s-ar putea sa fie cea mai buna fraza a mea.

E ultima data cand imi las in urma sufletul.

Bube amare – Premiere – Part I

E pentru prima data cand scriu fara sa folosesc confortul inselator dar debilitant al progresului informatic. Imi gasesc greu ideile prin maracinisul encefalic si orbecai ca un scafandru incepator pe fundul inegurat al marii, in afara dreptunghiului aglomerat de pixeli al laptop-ului. E pentru prima data, dupa multa vreme, cand imi iau inima In dinti si scriu fara sa fiu praf. N-am mai consumat nici un drog de aproape o saptamana si ma simt mai bine decat un muribund intr-un salon de arsi dar mai rau decat dupa o sedinta de chimioterapie. In schimb mi-e foame si simptomul persista deja de trei zile, iar privarea indelungata de alimente poate provoca o dulce confuzie, moleseala sireata cu tenta de lesin, gol in stomac condimentat cu slabiciune, suita usor ilogica de neputinta, nepasare si entuziasm asemanatoare alunecarilor emotionale de tip narcotic. E pentru prima oara cand ma las la voia supremului Divin in ceea ce priveste nutritia si la cheremul sfantului Anton in ceea ce priveste extinctia. E prima data cand sunt mai mult sarac decat boem. N-am fost niciodata bogat si nu-mi sunt straine nici nodul in gat din fata vitrinelor cu dulciuri, nici junghiul din cosul pieptului provocat de un bilet de tramvai, nici penuria absurda de saliva de langa o halba de bere, nici iritarea profuza lasata de gustul alterat al unui muc de tigara gasit pe un trotuar murdar. E pentru prima data cand constat ca sunt un scriitor ratat dar un artist desavarsit, a carui biografie este slefuita de parcursul abisal al propriilor greseli si de pila abraziva a umilintei perpetue. As putea sa devin cel mai celebru anonim caci indeplinesc cu varf si indesat conditia unei vieti inmuiate in pelin, delicatessa spirituala pentru un public infometat de mizeria celorlalti. Din pacate insa, de aceasta data, biografia nu s-a asezat pe persoana potrivita.  Pentru prima oara imi fac griji ceea ce inseamna ca sunt treaz de prea multa vreme. Prajeala este luxul pe care mintea mea zdrelita, cuprinsa de friguri si oftica o cere trupului ca sa-l scuteasca de turmentul autoanalizei si de evidenta groteasca a propriului esec. E lobotomia grijulie a naturii care vindeca mintea de realism si sufletul de regret. E prima oara cand stau treaz cu fata la cursul vietii si nu sunt dat peste cap, tavalit, sufocat, izbit de stanci. Viata curge repede, face vartejuri dese si adanci, e rece si ciupeste, ii simt forta in maruntaie, imi intra in gura si are gust amar, ma flescaie cu stropi duri care mi se sparg pe fata cu plici ampli, imi ia pietrisul de sub picioare. Stau insa cat pot de drept si cu pieptul inainte. Uneori as prefera sa-mi pun pieptul la bataie in  fata unui tab decat sa ma expun torentului gigantic al propriei mele existente. De aceea imi place sa stau inchis in casa. E bula de oxigen in care larva supravietuieste in mijlocul apelor toxice. Sunt un melc panicat care sta lipit de peretii cochiliei cu membrele raschirate si ochii injectati. E prima data cand nu port in mine siguranta ca viitorul e acolo unde il stiu. Soarta a inceput sa fie mai familiara cu mine decat ar fi cazul sa-si permita niste simple cunostiinte.  Iar ursitoare incep sa cred ca mi-au fost o babeta dezinhibata sexual, dependenta de Prozac si cu un erotism usor teatral, un codos batran, cu scula bleaga, negi pe cur, cocosat, chel si prajit pe aurolac care calca pe curcubee si se joaca pe trecerea de pietoni cu un stol de fluturi vorbitori si  o copila cu ochii mici, cap oval, zambet bland si sindrom Down. Cei trei degenerati mi-au oferit intentia uitand insa sa-mi dea bonus si vointa, mi-au harazit vocatie dar au omis ordinea, au fost generosi cu dragostea dar s-au zgarcit la fericire. Cu totii aveam la fel de multa nevoie de ea asa ca nu-I condamn deloc.

E prima data cand asimtota la dezastru pe care mi-am inscris prin optiunile mele parcursul s-a trasnfromat in cadere libera. Beculetul cu fasten seatbelts s-a aprins si mastile de oxigen au cazut din tavane. Stewardesele zambesc crispate si isi spun rugaciunea in gand. Pilotul este incepator si habar nu are ce face insa vorbeste mult la microfon. Unde e Steven Segal atunci cand ai nevoie de el? Tot ce am la indemana e o imitatie nefericita a lui Scooby Doo. Golul pe care-l lasa in urma stomacul atunci cand emigreaza insprea orbite e umplut de frica insa asta nu face caderea mai usoara. Dupa semne imapctul va fi devastator. Aerul rupe fuselajul si jupoaie aripile de vopsea, infunda motoarele si blocheaza trenul de aterizare. Sparge geamurile si ii descarneaza pe pasageri. Poate e mai bine asa. Atunci cand se vor izibi de pamant vor fi deja toti morti. E prima data cand nu-mi mai pot privi viata ca pe un experiment sau ca pe-un scenariu bun de lung metraj. Pledez pentru toleranta dar nu pentru promiscuitate, fac apologia curiozitatii nu a viciului, militez pentru relaxare nu lene si incurajez exprimarea nu flecareala. Sunt artist nu pierde vara insa asta nu-mi aduce nici un avantaj in afara ca nu am trac si pot sa ma fac de cacat in orice imprejurare. E prima data cand sa faci misto de tine mai mult ustura decat gadila, iar pana moale si calda a ironiei zgarie pielea franjurata a respectului de sine. E groaznic sa traiesti intr-un film prost in care regizorul parasit de inspiratie si noroc nu stie ce sa faca mai departe si bate apa in piua de dragul unor cadre si in asteptarea ideii salvatoare trage de timp intre acte. Le inteleg pe multe dintre personajele lui Sergiu Nicolaescu.

E prima data cand incep sa dau drumul la funia care ma tinea ancorat de peretele stancos si negru al furiei. Stransoarea imi slabeste si simt in picioare cum haul vanat al resemnarii mi se incolaceste in jurul gelznelor si incepe sa ma suga plescaind in adancuri cu pofta. Am basici in palme si funia imi lasa foc in carne. Am nervii de otel dar arsita si durerea i-au topit iar mintea scurcircuitata imi joaca feste si vedenii naprasnice ma dezorienteaza iar eu mai alunec pe franaghie inca doi centimetri spre prapastia hada a abandonului. E prima data cand perspectiva de fi functionar nu-mi repugna si nici nu-mi trezeste reflexul de voma. E normal. Manac rar si organismul meu e hotarat sa tina recunosctor absolut orice primeste. As putea sa extrag vitamine si din sticlele de plastic. Iau in considerare o lunga cariera de asistent medical. La ce altceva as putea folosi cunotiintele mele de a intepa vene? Sau pot sa manac numai de la mac timp de 3 saptamani si sa fiu primul obez trimis pe luna. Ptiu…piei Satana! Asata a fost personalitatea mea de artist pe care tot incerc sa o sugrum dar care se incapataneaza s se exprime. Am incercat s-o calc pe gat dar a inceput sa vorbeasca prin semne. Am hotarat atuni ca n-am ce sa-I fac. De atunci ma multumesc doar d-o umilesc in public. Cercetatorii au demosntrat ca atunci cand I se batjocureste egoul se retrage inapoi in pod printre rame goale, mese cu picioare rupte, saltele patate de transpiratie, haine vechi si demodate, roti de bicileta cu spitele rupte si palarii din tineretea bunicilor. Asa ca da-ti drumul la ocara. La bataie e curul unui artist. Nimic mai contagios decat terfelirea unuia care nu riposteaza din principiu. Nu ca nu v-ar sparge nasul cu podul palmei, v-ar taia boasele pe viu cu un cutit de taiat paine, v-ar rupe genunchii cu  barosul si v-ar stalci craniul cu lopata. V-ar face toate astea cu zambetul pe buze si aceea privire rece si nepasatoare al unui animal de prada insa asta ar contraveni flagrat cu principiile sale bazate pe toelranta. Daca nu poti s-arunci o piatra in artist inseamna ca nu esti barbat. Cine nu-si doreste un adversar care nu riposteaza, o creatura care vorbeste alta limba, un personaj bizar care pentru o insulta pe la spate S-ar putea sa-ti dea inapoi una din lucrarile sale, iar pentru o luare la misto mitocaneasca s-ar putea sa scrie despre tine. Daca n-ar fi haul resemnarii care devine din ce in ce mai greu, imi atarna din calcaie si-mi slabeste stransoarea micsorandu-mi implacabil funia asta ar fi putut sa sune ca o amenitare. Asa e prima dataca cand pot sa spun ca e mai degraba o gluma.[...]

va urma

Bube amare – Atelier de integrare in Romania – Part III

[...]În primul rând, fii nepoliticos cu ceilalţi. Nu da bună ziua decât celor la care ai un interes. Bădărănia e un semn de putere şi doar cei slabi, lunaticii şi poponarii nu claxonează o gagică bună. Înjură-l pe colegul de care nu-ţi place, plescăie tare, cu stropi, atunci când mesteci, vorbeşte cu gura plină şi după ce, în drum spre casă, te opreşti după ghiveciul unei terase să te uşurezi, fute-ţi nevasta în gură la cină pentru că piftelele nu sunt de-ajuns de crocante. Stai în weekend cu băieţii la bere şi scuipă seminţele în drum, dă muzica tare la maşină şi pune-ţi cd-ul preferat cu Guţă. Ţine minte! Manelele nu se pot asculta niciodată în surdină, după cum turnul Eiffel nu poate încăpea într-un borcan. Dacă poţi jigni pe cineva, fă-o fără remuşcare, dar  dacă-ţi este şef, fă-o mereu pe la spate. Dacă întâlneşti un necunoscut, îi poţi da şi-un pumn în faţă sau, mai inspirat, o flegmă în ceafă. Apropiaţilor fă-le o favoare, un semn clar de evoluţie, dovadă elevată de generozitate, înjură-le doar familia, pe ei lasă-i în pace. Nu respecta pe nimeni şi vorbeşte tuturor uneori agramat, însă mereu de sus. Poziţionează-te cât mai bine şi exprimă-te cât mai extrem, autocontrolul să rămână un mister, iar viaţa subalternilor şi, în general, a oricui, depinde de tine să devină un coşmar, în timp ce experienţele celor de care depinzi tu să conţină obligatoriu o limbă şi-un accesoriu anal. Scuipă din start pe orice nu poţi cuprinde în minte şi cacă-te cu stropi pe munca celorlalţi. Dacă se-ntâmplă să nu fii singur în lift, nu-ţi face griji, lumea o să înţeleagă. Trage pârţul şi, dacă e neapărată nevoie, poţi să te scarpini şi în fund. Domnişoara n-o să zică nimic.

 

Al doilea pas e să fii agresiv. Nu zâmbi decât la poantele care conţin o sculă şi un şut în boaşe. Urăşte-i pe toţi din motive idioate. Oamenii limitaţi cred că îşi pot ascunde inferioritatea intelectuală sub un scut ţepos de agresivitate când, de fapt, asta îi demască cel mai tare. Ce mă mir? La ce idee te-ai fi aşteptat din partea unui prost? Fii uşor de ofensat şi consideră-te jignit chiar dacă ţi se face un compliment, apoi abate-te asupra celorlalţi cu sudălmi, ameninţări şi gesturi războinice largi. Ameninţă copiii care bat mingea în faţa blocului cu jupuirea de viu, suduieşte pietonii care trec pe verde, blesteamă lumea în stânga şi-n dreapta şi fii sigur că în loc de isteric o să pari hotărât. Împinge-i pe ceilalţi ca să-ţi găseşti un scaun liber în autobuz şi rupe-i mufa celui care îndrăzneşte să se revolte. Ia-o la mişto pe femeia însărcinată care te roagă să-i faci loc la coadă şi urează-i copilului său nenăscut un sindrom Down sau măcar o gură de lup. Domină-i pe cei din jurul tău având ca unic argument pumnul   şi-o masă. Nu face pe nebunul, încearcă. S-ar putea să-ţi placă şi, dacă e cazul, sfatul meu e să mai bagi şi câte-o mână în gât.

 

În al treilea rând, fii mai descurcăreţ. Dacă i s-a întâmplat lui Newton asta, nu înseamnă că oricui stă sub un copac o să-i pice până la urmă în cap o fructă coaptă. În România nimic nu se coace de la sine şi pentru orice îţi trebuie o combinaţie, un aranjament, o schemă oneroasă, un şiretlic, oricât de mic. Peste tot e nevoie de-o intrare. Caută intrări cu disperare. Nu te încurca să te gândeşti la vreo ieşire. Nimeni n-o face. Poate din cauza asta ne simţim cu toţii blocaţi, încremeniţi în indeologii anacronice, incapabili să repornim războiul de ţesut viitorul, cu degetele prinse între roţile zimţate ale maşinăriei universale de făcut vise. Ne-am înghesuit să intrăm şi acum nu mai ştim pe unde să ieşim. Dar nu face exces de zel şi nu te gândi niciodată la consecinţe. Ar însemna să ai o minimă preocupare pentru planificare, şi asta în România echivalează cu un zbor pe viaţă deasupra unui cuib de cuci. Nu te opri din învârteli pentru că aici, oricât de tare te-ai învârti, nu te apucă niciodată ameţeala. Probabil că Dumnezeu, cititind Alice în ţara minunilor, s-a simţit provocat şi atunci   i-a creat pe românii epocii moderne. Fii patriot şi dă mână cu mână, până când ai alături un văr de-al unui paznic de la depozitul de ţigări, un şofer care are un unchi în poliţie, o fină angajată la serviciul de vamă şi o prietenă de familie, logodnica unui consilier local care are un butic. De-abia atunci poţi spune că ai făcut încă un pas înainte spre a fi fericit.

 

Al patrulea nivel nu e cel mai spectaculos, dar e cel mai uşor. Fii nepăsător. Arată dezinteres pentru tot ce te înconjoară şi pune-ţi creierul la murat, ca să ai toată viaţa de unde să scoţi gogonele raţionale. Nu mai gândi, ca să nu fii nevoit să crezi în ceva şi dă-ţi cu părerea despre orice, numai ca să te aflii în treabă. Lasă-ţi orizontul liber până la uşă şi nu te emoţiona decât la înmormântare şi la nuntă. Atunci când moare mireasa. Nu ajuta pe nimeni, decât dacă îţi îmbunătăţeste statutul social şi nu face acte de caritate fără să fie televiziunile de faţă. Nu ridica un deget pentru cei nevoiaşi, decât dacă e vorba de degetul mijlociu. Nu vorbi frumos despre nimeni şi numeşte-l cu dispreţ beţiv pe bătrânul întins pe jos în staţia de tramvai. Uită-te senin cum doamna cu pălărie albă e buzunărită în tramvai şi fă-le cu ochiul complice golanilor care-i taie geanta cu lama. Cine-a pus-o să-şi pună pălărie? Condamnă tentaţia şi fii îngăduitor cu păcatul. Lasă-ţi gunoiul pe marginea drumului, nu recicla, căci ecologia e pentru terminaţi şi, dacă poţi să iei cu japca nişte pădure ca să-şi fie iertate păcatele, măcar scoate nişte bani buni pe ea.

 

Beneficiarul celui de-al cincilea element al crimei este encefalul. În lipsa oricărei vibraţii sociale, cortexul are nevoie de ocupaţie, de-o activitate care să-l ţină în formă, să-l menţină ascuţit, să-l ajute să-şi amintească să respire, să manânce şi să se şteargă la fund. Fii intrigant. Fii în competiţie neloială cu toată lumea. Consideră-ţi a priori aproapele drept cel mai mare duşman şi fă tot ce poţi să-i aduci sfârşitul.    Transformă-te în arahnoida mentală în a cărei pânză parşivă încape lumea, soarele şi luna. Specializează-te la tras sforile şi asigură-te că eşti cel care-i împinge scaunul de sub picioare celui care şi-a băgat capul în laţ. Astfel poţi ajunge chiar preşedinte. Discreditează fără să clipeşti, fă alianţe mincinoase, admite compromisuri mai mari decât ai fi vrut, jură-te strâmb, amanetează-ţi soţia, taie-ţi craca de sub picioare, îndatorează-te cu 2-3 ani din viaţă la Dumnezeu, vinde-ţi sufletul Satanei dacă e nevoie, numai înfundă-l pe cel de lânga tine. Calcă-i apoi pe cap şi îndeasă-l în mocirlă, ţine-l apăsat cu talpa pe gât, uită-te cum se zbate, cum se îneacă făcând clăbuci, asigură-te că nu mai mişcă, apoi dă-i o flegmă. Uită-l şi lasă-l să putrezească. Mai sunt atâţia de eliminat.

 

Al şaselea şi al şaptelea punct vin împreună şi sunt hibridul bicefal obţinut prin împreunarea monstrouasă dintre lene şi neştiinţă. Din lene rezultă apoi minciuna, iar din nestiinţă, frica. Teama puturosului de a nu trebui să remedieze te va ajuta să ignori orice problemă. Minţi, pentru că ai cea mai bună circumstanţă atenuantă. Lenea. Minţi pe toată lumea în legătură cu orice greşeală, făcându-o astfel să dispară. Alice în ţara minunilor nu are nici o şansă. Minte-te şi pe tine dacă e nevoie şi acceptă-ţi credul minciuna numai ca să nu-ţi priveşti eroarea în faţă. S-ar putea să fii tu cel responsabil de ea. Aşa că mai bine participă la consensul falsităţii şi ţine-ţi fleanca. De unde ştii că dacă ceri schimbarea ea nu va începe chiar cu tine? Spune-ţi conservator şi lasă totul aşa cum este. În fond, de ce să schimbi ceva ce merge foarte bine. Suntem cu mult mai deştepţi decât americanii pentru că ştim mai multă matematică. Avem cea mai bună şcoală de gimnastică. La fotbal putem să ne batem cu orice echipă din Europa. În curând, România o să-şi revină din recesiune. Am făcut mari progrese în lupta împotriva corupţiei, n-am sustras nici un ban din bugetul statului, tot ce fac e din dragoste pentru România, good evening Budapest. Mamă, dar ce bine minţi. Ai potenţial.

 

Al optălea pas e pentru avansaţi şi cere o conştiinţă tăbăcită, un cod moral ciuruit de tentaţii şi un suflet cu urme de vărsat de vânt. Fii necinstit, fură. Fii lacom şi hrăpăreţ. Caută-ţi mântuirea în precauţia cu care eviţi să fii prins. Aspiră la iertarea divină cu un cazier curat. Ai şanse. EL e singura ta şansă, dar şi cea mai buna scuză. Dacă Dumnezeu voia să fim cinstiţi, nu inventa fraierii, nu? Dacă eşti excesiv de religios şi scrupulele tale încep cu Dumnezeu, atunci probabil că pretextul acesta nu te mulţumeşte. Nu conteaza, încearcă-l pe oricare altul. Orice motiv e bun când te ajută să bagi mâna mai adânc, să apuci mai mult, să delapidezi mai eficient. Acum la modă e “dacă nu fur eu, fură alţii”. E ideal pentru că aruncă din enunţ responsabilitatea pe umerii celorlalţi şi te transformă în victimă inocentă a unei presiuni malefice. E mai bun chiar decât Dumnezeu. Nu numai că te absolvă de orice implicare în tâlhării, ba, mai mult, te scapă şi de concurenţă la judecata de apoi. Numai blamându-i pe ceialalţi pentru greşelile tale ai şansa unui tête à tête cu Sf. Petru. Poate aşa primeşte şi el o atenţie,  ceva. Vorba aia, poţi să-i faci rost de orice. Când îl vei întâlni vei fi deja implicat în proxenetism, fraudă imobiliară, trafic de artă, droguri, influenţă şi armament.

 

Ne apropiem de sfârşit. Mai aveţi puţin şi veţi fi complet asimilaţi de elita acestui neam. Cu numărul nouă este invidia. Fii ranchiunos şi pizmaş. Nu ierta pe nimeni şi nu lăsa pe nimeni să te ierte. Cere-ţi însă iertare des. Dar ai grijă. N-o face niciodată sincer. Pune-i piedică oricui aleargă numai ca să nu ajungă mai repede decât tine. Chiar dacă nici nu ştiai unde se duce. Când depăşeşti pe cineva nu sta pe gânduri şi dă-i un brânci. Nu poţi să rişti să te trezeşti cu un comeback. Poartă pică celor mai frumoşi ca tine, blesteamă-le fericirea celorlalţi şi ia-o ca pe-o ofensă de neiertat atunci când colegul tău de bancă din liceu te anunţă că-şi ia casă la Snagov. Nu ajuta pe nimeni ca să nu ai remuşcări în caz că ajutorul tău prinde bine. Mulţumeste-te să-i căinezi superficial pe cei mai necăjiţi cu satisfacţia interioară a unei răzbunări pe divinitate, cu moralul ridicat de dovada tangibilă că alţii o ard mult mai nasol decât tine. Bucură-te de eşecul celorlalţi ca şi cum ar fi reuşita ta şi consideră-te îndreptăţit să le joci pe mormânt celor care s-au împiedicat deja. Deşi şi-au făcut un serviciu nici nu te gândi să le mulţumeşti. Ţi-au eliberat nişte sinapse pe care le poţi folosi ca să corodezi planurile altora. Muşcă mâna care te hrăneşte şi înjunghie sânul de la care sugi. Dacă are să-ţi dea, înseamnă că e mai ajuns decât tine. Dacă eşti norocos o să apuci să-l vezi pe vecinul de la şapte cum o ia razna din dragoste şi îţi trece prin faţa geamului înainte de a se izbi de asfalt. Doamne, ce l-ai mai blestemat în gând când s-a angajat inginer în Dubai.

 

În ritm solemn de tobe am ajuns la ultimul pas. Al zecelea cui bătut în noul vostru statut. Ce lipseşte ţine de detaliu, dar exact aici se ascunde geniul, aşa că n-o să mai tergiversez şi-o să vi-l zic pe şleau. Fii umil. Asta înseamnă că eşti complexat. E bine. E sursa tuturor compromisurilor. Pe ea trebuie s-o cocoloşeşti şi s-o ocroteşti ca pe-un pui orfan de pisică. Doar când îţi asumi condiţia inferioară şi vrei s-o compensezi prin abuz, incorectitudine şi batjocură poţi fi cu adevărat perfid, mişel, putrezit moral, zburdând liber pe pajiştile necrozate ale ticăloşiei abjecte. Până acum ai fost un impostor. Mai trebuie puţin şi-o să devii un român profesionist. Fii gata să te terfeleşti şi acceptă cu ochii în pământ orice nedreptate, pentru că asta îţi garantează că-ţi va veni şi ţie rândul. La un moment dat o să degradezi şi tu pe cineva la fel. Nu lua demnitatea şi respectul de sine ca pe ceva personal. Amândouă vin împreună cu portofelul de piele de crocodil. Înghite rahat direct din găleată, căci peste un timp poţi fi sigur că-l vei voma ca să faci loc la icre negre. Şi cineva va sta în genunchi şi-ţi va ţine tava de antreuri pe cap. Caută decerebrat satisfacţia pe care ţi-o dă golirea vezicii pe faţa cuiva şi şterge-te repede cu batista pe frunte, ca să nu laşi dârele de pişat ale altora mai şmecheri ca tine să-ţi murdărească gulerul cămăşii albe. Când ajungi îndeajuns de sus încât cerul se înseninează şi nici o sculă nu-ţi mai picură-n creştet, reglează-ţi atent jetul asupra celor de jos şi încearcă să nu te stropeşti pe pantofi. Te vei simţi ca după o lungă partidă de sex turbat cu o curtezană pricepută. Apoi hrăneşte-ţi orgoliul din sentimentul de putere pe care ţi-l lasă ochii în lacrimi ai cuiva care te-ar băga în pizda mă-tii pe loc, dar nu poate pentru că are două rate la bancă.

 

Felicitări, aţi reuşit. De acum înainte sunteţi pe cont propriu. Vă urez mult noroc. De fapt, nu. Îmi doresc să vă împotmoliţi la mal, să cădeţi în şanţ, să vă rupeţi picioarele şi să fiţi loviţi de cea mai nefericită soartă. Aş da chiar eu de bunăvoie cu maşina peste voi, însă nu are rost. Încă mai costă destul de mult să scapi de crimă premeditată. Aştept la un loc cu toţi ceilalţi să alunecaţi şi să cădeţi. De abia atunci o să mă reped să vă iau la picioare şi să vă dau cu bordura în cap. Apoi o să ţopăi înjurându-vă memoria de mamă şi vă voi dărâma casele cu buldozerul ca să-mi fac bloc de închiriat. Nu înainte însă de a vă fura toate bijuteriile din dormitor, banii de întreţinere din bucătărie şi covorul persan din camera de zi. Până la urmă, eu am urmat paşii ăştia înaintea voastră. Sunt deja noua generaţie de român. Amin.

Bube amare – Atelier de integrare in Romania – Part II

[...]Să devii majoritate, să degenerezi în mediu ca un ambalaj de Snikers aruncat în pădure, să te despoi de păreri, să te camuflezi în nuanţele fade ale cotidianului, să-ţi pui viaţa la regim, să te deghizezi în ceilalţi până când masca îţi e asimilată de carne, să te vezi pe tine în oglindă, dar să fii posedat de-un altul, de oricine, un personaj mediocru, pe care îl dispreţuiesti, care vorbeşte şoptit, consumă ca să trăiască, trăieşte ca să respire, nu dă nimic nimănui şi tine lumina închisă când face sex, un deţinut care înghite în sec, o ia în cur şi tace, o halcă de carne atarnând anost într-un abator, mişcându-se odată cu celelalte cârlige, ştiind de la început ce-o aşteaptă.

 

În loc să devii infinit, transformă-te în limită, abandonează-ţi spiritul în primul compromis, lasă-ţi mintea să fie digerată de stomac, transformă-te în dumicat bogat în calorii pentru spiritul gregar, marinat în răutate, înghiţit de mulţime, mestecat de plictisul unanim şi roagă-te fără convingere să fii eliminat cât mai târziu din colonul spastic al societăţii, eventual în vreun boschet montan, un rest degenerat rămas în urma vreunui grup de turişti cufuriţi de friputura unui cabanier descurcăreţ. Amândoi ştim însă că nu e aşa. Cel mai sigur, vei ajunge în fosa septică a vreunui bogătaş fraudulos, emanaţie aberantă a unui sistem de valori hidos. Doar ei îşi vor mai permite în curând să mănânce carne la masa principală.

 

Pare o intreprindere anevoioasă să te negi pe tine, chiar mai greu decât să te lepezi de Dumnezeu, însă provocarea e înşelătoare, de la distanţă lasă impresia că e mai mare decât atunci când stai faţă în faţă cu ea. Ca s-o faci nu e nevoie de seminarii, ateliere de autocunoaştere, stagii în străinătate sau reţete de slăbire. Doar de tenacitate,  mimetism şi 10 paşi.[...]

va urma