Bube amare – Proces de constiinta – Part III

[...]Apărarea a tăcut, dar timpul nu poate să ne scape printre degete ca o gură de apă pe care o ținem, pentru zile secetoase, în pumnul strâns. Căpitane Djibril, ai ceva de adăugat?

“ Sunt egoist. Nu-mi place să fiu personajul secundar și atunci mă raportez mereu la mine. Din egoism își trage seva vanitatea. Sunt atât de convins de rolul principal în propria mea viață pentru ca am aroganța să cred că povestea pe care o spun e povestea unui protagonist. Nu mi-am pus niciodată problema că ar putea fi a unui figurant care la finalul unei zile de filmare își ia banii, zice săru’ mâna, merge cu microbuzul, cumpără de mâncare, se bagă în pat și stinge lumina. Încep să mă-ntreb Onorată Instanță, Oare asta e tot ce m-așteaptă în viață? Să sting lumina după ce pun mâncarea în frigider? Sunt egoist pentru că am insomnii și n-am ce altceva face pe întuneric.  Mă gândesc cum să țin lumina aprinsă mai mult de ora două. Altfel decât Sport.ro? N-am găsit deocamdată răspunsul și nu mă pot concentra asupra altei dileme. Mă gândesc mereu la mine. Dacă e ceva de făcut ca la finalul zilei de filmare să nu mai plec să-mi iau de mâncare, să nu mai mănânc ca să îmi amintesc sa bag mâncarea în frigider. Acuzarea s-a înduioșat prea mult de propria soartă așa că cere pauză de țigara și-o batistă curată.”

Datorită unei acuzări siropoase sunt obligat să-i cedez fratelui Gaspar cuvântul. Mă ridic de la taste și îl las pe el să spună ce simte. Ba nu. Mă așez din nou la calculator. El o să spună, dar de scris, o să scriu tot eu. Nu m-am ras de trei luni, părul e nepieptănat de o lună, Sfântul Anton este deshidratat iar florile mi s-au mai ofilit pe mână. Străbat sala de judecată cu pași mari, am mare grijă să nu mă împiedic, îi dau pe gardieni la o parte, dar am grijă să nu-i vătămez, trec de grefier fără să-l bag în seamă, dar îndeajuns de discret cât să nu-l jignesc, mă opresc brusc pe vârfuri și îmi dau capul pe spate încercând să ma adresez cât mai direct Onoratei Instanțe.

“ Consider că nu trebuie să te ridici la nivelul prejudecății altora și nici să te cobori la cel al disprețului lor ci să fii credincios așteptărilor pe care le ai de la tine. Altfel vei fi mereu mai josnic decât ceea ce-ai putea fi, mereu nemulțumit de ceea ce-ai devenit, prin urmare nefericit și mai ales în contratimp cu valul pe care ți l-a scos în cale viața, care te scoală noaptea din pat și într-o fracțiune de secundă, următoarea după ce-ai spus Alo, te ridică până la lună. Dacă nu ești sigur de ce aștepți de la tine, când îți va da drumul te vei izbi de stânci. N-aș numi egoism faptul că îmi asum o responsabilitate. Asta presupune că ai luat decizii de care ești conștient, necesitatea ei că preferi oricând o răscruce unui drum drept, iar atunci când dispare ai pierdut frâiele propriei povești. Nu sunt egoist pentru că mă preocup de dorințele mele ignorându-le pe ale celorlalți. Sau dacă sunt, e totuși o nuanță. Nu înțeleg. Nu înțeleg lumea, mersul lucrurilor, forța naturii, ordinea treptelor, care-i acoperișul și când vorbim de parter, expresia fețelor, strângerea mâinilor, firea oamenilor, de ce se iubesc doi oameni, de ce se poate muri de singurătate, cine a fost primul, trailerul sau filmul. Am nevoie de un etalon ca să pot interpreta o situație ca fiind bună sau rea și în lipsă de altceva mă mulțumesc cu ce am, încercând să înțeleg viața după cel mai intim contact cu ea, după gustul pe care mi-l lasă pe limbă, după ceea ce mă frige cel mai tare, după cuțitul care mi se-nvârte în rană, după  inima care, înainte a o lua de la cap, a încetat să mai bată. Îmi trebuie un punct unde viața închipuirilor mele și cea a realităților celorlalți să se intersecteze. Mă uit în jur și constat că singurul punct din cameră sunt eu. Nu de egoism ar trebui să m-acuzați, ci în cel mai rău caz de solitudine.“[...]

va urma

Bube amare – Proces de constiinta – Part II

Sunt tipul de acuzat care își așteaptă osânda fără să-și cunoască vina și prin urmare se găsește în situația ingrată de a nu se putea apăra. Niciodată faptele pe care ți le impuți tu nu vor coincide cu nodul în papură pe care ți-l vor găsi ceilalți. Pentru asta e nevoie să mori. Doar inspectându-ne existența din afara ei ne vindecăm de indulgența pe care o arătăm, de obicei, față de propriul personaj în raport cu povestea vieții noastre. Nici o experiență nu poate fi redată onest decât supraviețuindu-i îndeajuns de mult încât s-o poți întinde în cuvinte ca și cum nici n-ai fi asistat la ea ci îi aparține de fapt unui coleg de facultate care ti-a povestit totul într-o noapte.  Prin urmare tac. Tac și stau între patru pereți. Încă mai sunt în viață deci nu pot spune nimic cu adevărat corect.

Stau închis până la finalizarea procesului într-o celulă în care am un televizor care prinde doar Sport.ro și privesc pe pereți la 6 pisici sparte care fac bunjee jumping de pe nori. Am doi colegi de detenție, un motan țicnit care nu mă lasă să dorm dimineața și miaună belicos la geam sărind după păsărele și o pisică blănoasă, cu tabieturi de regină care se spală excesiv, intră în călduri onorabil de des și-și face nevoile la nisip. Nu poți face recurs la dizgrație pentru că noțiunea ține de un oarecare subiectivism care e specific nobleței. Asta face atât de minunat conceptul de monarhie. Așa că aștept în timp ce dosarul e în derulare în coșul de gunoi al unei instanțe absente, plecate în concediu în Bahamas, înlocuită de-o pereche de măini, ca cele ale lui Escher, dar care în loc să se deseneze una pe cealaltă,  una m-arată cu degetul, iar cealalata scrie stângaci următoarele capete de acuzare. Și totul se-ntâmplă la mine pe piept. Picătura chineazască nu e legată de necesitatea unei picături. Picătura suntem chiar noi. Orice ar fi, mărturisesc, spune-ți-mi doar unde să semnez. Așteptarea șubrezește mintea mai rău decât verdictul pozitiv la testul HIV. Pentru că atunci când aștepți nu poți să faci. Și asta te omoară încet, încet. Ești obligat să privești. Zi de zi Sport.ro. Sport.ro și fereastra prin care care vezi cum trece timpul din septembrie până vara și apoi revine odata cu toamna în clasa următoare. Prin fața arestului meu e drumul ce duce spre o școala cu clasele I-VIII. Pe unii copii, care la anul se duc la liceu, îi cunosc de când au intrat în clasa a cincea și baieții au început să vorbească de fete cu voce tare iar fetele să chicotească atunci când primesc un compliment. M-am săturat de așteptare!

În lipsa unui răspuns concret din partea completului de judecată, denumit generic de unii destin, pot intui care va fi răspunsul cererii de urgentare a deliberărilor în ceea ce privește sentința mea așa că, bazându-mă pe toate celelalte procese pe care le-am pierdut, am decis sa nu mai aștept fiascoul și să mă adresez unui for superior. Curții supreme a propriei conștiințe. Curtea de judecată care nu poate fi păcălită nici în somn, completul atotștiutor din spatele oglinzii, balanța vindecată de cecitate care și-a smuls năframa de pe ochi și vede tot. Și unde ai fost și unde ai zis c-ai fost. O să-mi supun culpele care mi se impută de alții și câteva erori pe care mi le reproșez eu la o tomografie a păcatelor, la un cântar cu precizie de trei zecimale, într-o sală de judecată unde atât procuror cât și avocat al apărării sunt celelalte două versiuni ale mele care îmi locuiesc în același cap. Onorata instanță e Dumnezeu. Ciocănelul din mâna sa se numește viață sau, după unii, soartă.

Nu am nici o pregătire legală și nici obișnuința de a vorbi răspicat la bară. Sunt un diletant absolut în ceea ce privește polemica judiciară dar judicios și consecvent în a mă face singur de căcat. Retorica legislativă este o limbă străină pentru mine dar am crescut la bloc și am un vocabular de stradă bogat. Contencios e un cuvânt care sună frumos, a rudă iberică a Capitanului Fracasse, al cărui înțeles nu-l cunosc dar voi încerca să compensez folosindu-mă mai mult de cuvântul onest. E rândul acuzării să înceapă așa ca o să încep eu. Îi dau cuvântul căpitanului Djibril.

“Sunt paranoic. La mine în cap vorbește cineva chiar și atunci când în jur este liniște. Trăiesc cu un veșnic presentiment că urmează o nenorocire. Din cauza asta sunt mereu încordat ca un orb lăsat singur într-un tunel, care nu știe când va fi lovit în plin de un tren. Simt nevoia să interpretez orice fapt cotidian ca pe un semn hotărâtor, ca pe un scenariu divin care-mi pregatește o farsă. De aceea am mereu o grabă în mine, o nerăbdare cronică, un soi de veșnică, discretă, criza de epilepsie, o agitație care nu mă lasă să stau prea mult într-un loc, o senzație acută de iminență, de fatalitate a următorului minut. Asta mă face să par nebun sau în cel mai bun caz un personaj comic. Viața mea e un sitcom și uneori mi-aș dori și un pic de soap. Acuzarea a terminat”. Atunci să-i dăm cuvântul apărării. Nu pot să mai scriu căci sunt chemat la bară. Shhh! Liniște! Vorbește, în numele inculpatului, fratele Gaspard.

“ Sunt viu și asta se măsoară în batăi de inimă pe minut și mai ales prin ce gândești. Agitația mi se trage de la cap, din ideile care-mi vin stând la stop, îmi intră pe-o ureche și se înțepenesc în creier, mă presează guraliv să le las să-și vadă de viață, îmi șușotesc măscări dacă le amân pentru când ajung acasă și unele bune, majoritatea fără niciun viitor își cer dreptul de a avea o șansă să iasă pe urechea cealaltă. Iar eu n-am niciodată pe ce să le scriu și le omor clipind mai mult cu o secundă, la un semafor de lângă piața Obor. Asta pune multe accidente rutiere într-o altă perspectivă. Le spun Amin și traversez numai pe verde. Sunt frământat dar am circumstanțe atenuante. Oricât de multe străzi aș traversa și oricât de repede n-ajung niciodată acasă să le salvez pe toate. Sunt mereu în doliu după cele care s-au dus în pace și nu mă pot bucura de cele pe care le-am putut salva din doua taste iar vina pentru ambele fapte ma neliniștește de moarte. Mă perpelesc mereu pentru că sunt într-o veșnică contradicție cu mine însumi. Atunci când trăiesc mă gândesc la cum să scriu iar atunci când scriu visez să trăiesc. Iar contradicția este întotdeuna comică indiferent de unde-o privești. Cinic ca intr-un sitcom de bună calitate sau prin ochiul tulbure și plin de lacrimi al unui  soap. Și să fim onești Onorata Instanță, tuturor, chiar și dumneavoastră, ne place comedia cu un strop de absint care-i picură peste rană personajului nostru favorit. Apărarea a terminat Onorată Instanță căci v-a făcut să zâmbiți.”