Bube amare – Arca lui RO – Part III

[...] RO era dezamăgit. Dezamăgirea este forma matură a tristeții. Cea care poartă ridurile nopților nedormite, urmele cutanate ale alegerilor greșite, patina pe care timpul și regretele o lasă în obraji. Îi dispăruseră toate certitudinile însă își păstrase luciditatea ceea ce era mult mai rău decât dacă ar fi fost nebun, complet sonat, dus cu mințile pe pustii, smintint de-a binelea, incapabil să-și recunoască proprii copii. Evidența eșecului poate îndoi șira spinării spiritului, poate darâma scara infinită a principiilor? Sau încrederea în propriile convingeri este mai importantă decât realitatea existenței lor? Atunci care-i diferența între credință și nebunie? RO aluneca printre întrebări fără să se poată agăța de vreun răspuns, de vreo explicație acceptabilă, de vreo rațiune plauzibilă și se învârtea în gol printre dileme având mințile captive într-un labirint. După unul din colțuri un elefant își amaneta fildeșul ca să poată hrăni pe micuți. De toate cărțile din bibliotecăse se despărțise în urmă cu mult timp. Noroc cu memoria lui proverbială. În stânga RO a văzut o panteră nevoită să aplice pentru un post de pisică, fiind refuzată pentru că e prea calificată și care, șomeră, fără nici o perspectivă, își pune lațul de gât, îl prinde bine de lustră și se aruncă de la etaj. A luat-o în dreapta și-apoi în sus pe niște trepte. Tigroaicele cu studii înalte vindeau antichități vegetale într-un aprozar prost aprovizionat, căprioarele dansau la petreceri pentru copii, zebrele se convertiseră în dealeri, fiind deja îmbrăcate în dungi, girafele se rugau să-și ia salariul, cu gâtul aplecat până-n pămant ca să poată să privească-n ochi contabilul, un hârciog, peltic, prostuț și cocoșat de greutatea banului. Leul era slăbit, o geantă de piele în care sunt doar oase și prezentul lugubru al unui trecut mai fericit. Își pierduse complet respectul de sine și mai făcea un ban cinstit, cântând pe la nunți cum îi dictau alții mai puternici, mai pe val, mai bogați. Din dreapta s-a deschis o ușă iar RO surescitat de blocajul din labirint a trecut fără să gândească pragul. A văzut cum un urs brun de lângă Brașov face furori în Munții Pirinei, o specie rară de pelican uitat pe undeva prin deltă, a ajuns vedetă peste ocean, cum mielul născut să fie sacrificat, își împlinește în Quebec destinul de berbec și cum țapul ispășitor de pe corabie, e o specie rară de capră neagră în Europa. A știut astfel că potopul se oprise, ce era mai de calitate pe corabie începuse s-o părăsească iar vestea l-a dezamagit pentru că încă nu-și dăduse seama unde greșise iar după cât de rapid îl părăseau elitele, afară apele se retrăgeau în forță iar el rămânea fără indicii. Exact atunci a reușit să iasă din labirint. A luat-o ca pe un semn divin, o confirmare că primise o a doua șansă, fără să se gândească că ceea ce el lua ca pe o epifanie putea să fie pentru viitorul său ce e pentru spânzurat o funie. Dacă afla unde greșise proiectarea, unde se strecurase eroarea ar fi putut s-o remedieze, să mențină încă o zi corabia pe linia de plutire, să-și mai amâne declinul, să întârzie verdictul în procesul de inutilitate pe care i-l intentase timpul.

RO era obosit. O lehamite născută în ochi îi cuprinsese mintea, îi coborâse în călcâie și îi slăbea voința, atrofiindu-i mușchii, șubrezindu-i încheieturile, îngreunându-i digestia, încetinindu-i curgerea sângelui prin inimă, blocându-i gândurile în cap, amplificând gravitația viscerelor, priponindu-l de un scaun stricat, fără spetează și cu trei picioare. Privea neputincios în jurul său, scormonind după justificarea efortului de a se ridica în picioare, de a sta drept, de a mai face încă un pas însă năvodul sufletesc era uzat de intelect, deșirat de angoase, cu ochiurile lărgite de rutina nereușitelor, ce lăsau să-i scape printre degete momentele fâșnețe ale oportunităților. În locul lor prinsese cutii de conserve expirate, câte un pantof desperecheat, o mână de scoici moarte și câțiva saci de alge. Neputând să se ridice s-a lăsat pe spate și a privit cu ochi goi, mărginiți de cearcăne negre, umeziți de lacrimi cum dropiile se omoară în coteț pentru un kilogram de ulei la jumătate de preț, cum păstrăvii se zbat pe uscat scoși prea devreme în șomaj, cum câinii își trădează stăpânii pentru un post de deputat și își vând loialitatea pe o plasa de cârnați. A privit zâmbind pe dos cum porcii guiță nervoși la stop și se iau la bătaie pentru cine are prioritate, cum veverițele își dau cu ghinde în cap pentru dreptul de a sta în copac, cum păunii se automutilează pentru că nu mai pot plăti impozitul pe coadă, cum oul a dat în judecată găina pentru dreptul de a fi primul. RO și-a șters sudoarea acră cu mâneca mudară, a oftat și a încercat să închidă ochii însă pleoapele au refuzat să cadă, insomnia devenindu-i din nume de boală tovarășă de viață. În jurul lui castorii au sesizat ocazia rară și au început să facă comerț cu lemnul corabiei, din ingineri constructori de renume clădindu-și reputație de bișnițari, experți în inginerii financiare. Bursucii și-au lăsat vizuinile în paragină așteptând ca să poată construi în loc blocuri de sticlă, oțel și beton care să le aducă faimă de investitor și un cont baban în franci elvețieni. Nevăstuicile au divorțat în masă ca să alerge pe litoral după mistreți grași, mitocani și plini de bani. RO și-ar fi dorit să poată să răcnească, să elimine vocal sentimentul sufocant de gol, să aibă luxul unui bolnav terminal de a spune ultimele cuvinte, dreptul unui condamnat la moarte la ultima masă. Însă ce rost are să vorbești când nu mai e nimeni care să te asculte, ce însemnătate mai are o masă când siesta e scaunul electric? RO a tăcut blocându-și în obrajii umflați de greață strigătul de indignare. Pe lângă el, nepăsătoare, o broască țestoasă își spăla Ferrari-ul în mare și-și prăjea un rând de mici  pe radiator în timp ce un grup gălăgios de dihori își trăsese ochelari de soare șmecheri pe ochi și le strigau pe manguste curve, oferindu-le 10 parai pentru un bot. Vulturii pleșuvi erau pensionari, pierduseră dreptul de a munci când acceptaseră pensia așa că se lăsaseră de zbor și mergeau mai mult pe jos, supraviețuind din ce mâncau la parastase. Albinele fuseseră corupte de bondari, își vânduseră stupii pe vorbe goale și bâzâind fără puteri se înțepau în vene cu legale. Cangurul, campion mondial la box, fusese premiat cu o hârtie așa că hăituit de foame și apăsat de marsupiul ocupat de trei motive pentru care ar fi trebuit să-și pună prezervativ, se lăsase de sport și-și câștiga existența recuperând bani pentru un grup mafiot de bufnițe cu pile la poliție și impresii de cămătari. Melcii primiseră ordin de evacuare pentru că nu-și mai puteau plăti rata la casă, leoparzii își curățaseră petele de pe blană și intraseră în politică declamând pompos că sunt vegetarieni și că au conștiința curată. Diavolul tasmanian văzând că e rost de japcă se hotărâse să se piardă în peisaj, ceruse cetățenie și drept de vot, jurând cu mâna pe biblie să devină un cetățean model, renunțând în același timp la titulatura de tasmanian. RO a înțeles că relevanța sacrificiului nu stă în procesul de finalizare al unei vocații, nu depășește timpul prin scrupulozitatea cu care răspunde unei chemări și nu se împlinește nici măcar în sentimentul de mulțumire al îndeplinirii unei misiuni, ci este definit inexorabil de consecințele sale. Discrepanța dintre intenția unei jertfe și urmările sale definește validitatea intepretării harului, confirmă corectitudinea drumului și amplifică analiza rezultatului, demascând eroarea startului prin dispariția sosirii, denunțând futilitatea verbului prin deteriorarea subiectului. RO și-a adunat puterile și s-a ridicat gâfâind de pe scaunul olog. Nu era gata să renunțe dar nici nu putea să mai continue. Așa că a închis ochii, s-a apropiat anevoios de marginea corabiei, și-a făcut cruce, și-a adunat mâinile pe lângă corp, a mai făcut un pas înainte și s-a aruncat în gol.

RO era mort. Zăcea cu gâtul rupt la baza arcei eșuate pe un munte, plutind dezordonat cu burta-n sus în balta lăsată moștenire pământului de potopul care bătea în retragere. La doi pași de stârvul încă cald, ascunse pe jumătate de chila sfărâmată, fără să le mai pese de doliul pentru cel ce le-a fost tată, animalele își vedeau de treabă și sub deviza viața merge mai departe, transformau, fără remușcări sau crize de conștiință, corabia salvatoare în epavă.

Bube amare – Arca lui RO – Part II

[...]RO era îngrijorat. Într-un spațiu aglomerat liniștea e întotdeauna un semn rău iar când tăcerea înlocuiește subit intenția gălăgioasă a unei zone, când obișnuința fonică a locatarilor ei e întreruptă făra motiv sau când hărmălaia vivace a nevoii de comunicare e ținută sub un papuc necunoscut, atunci rău augurul capătă nuanța îndoliată de accident funest iar prevestirea remediabilă a unui necaz e acoperită de lințoliul certitudinii unui deces. RO a grăbit pasul dându-și seama că tot ce auzea răsunându-i în urechi era zgomotul inimii agitate, bătându-i ritmul neregulat al zbuciumului în jugulare, ecoul temerilor sale ce i se ciocneau sumbru de timpane. S-a oprit în dreptul păsărilor cântătoare și le-a numărat febril în gând. A răsuflat ușurat căci efectivul era complet, înghesuit suspect pe-o cracă, camuflat de-o perdea deasă țesută din penumbră și tăcere, cu aripile adunate crispat pe langa corp, penajul acoperit de praf și ciocurile coborâte-n bernă. RO a privit grupul neștiind ce să creadă mizând pe vârsta sa înaintată și afecțiunile neprevăzute ce o însoțesc, suspectând slăbiciunea propriului auz, temându-se însă și mai mult de văz, considerându-se fie un bătrân surd fie o victimă credulă a farsei unui taxidermist expert, insolent și puțin nebun. Decis să afle explicația, dar neputând să atingă craca s-a așezat în fund, a luat poziția de lotus și a cerut s-audă un tril care să-i calmeze anxietatea. Însă de abia de aici încolo lucrurile au luat-o razna. Privighetorile au tăcut mâlc, cintezoii s-au ascuns cât mai departe de scenă, cucii au făcut un pas în spate și-au căzut în uitare, canarii au vărsat o lacrimă și și-au dat demisia în masă, ciocârliile au așteptat în zadar să se ridice cortina, mierlele cuprinse de lehamite au refuzat mila, rosella s-a îmbrăcat în doliu și a suspinat în surdină, gaițele fără contract au scăpat un găinaț, vrăbiile, jignite în orgoliul de artist, au dispărut de pe afiș, jako a înjurat printre dinți și și-a pus lacăt la plisc, rândunelele și-au dat seama că n-are nici un rost, pițigoii, decăzuți din drepturile de virtuoși, s-au apucat de băut, ciocănitoarele, sătule de bătut la uși, s-au resemnat și așteaptă sa moară, codobaturile, dărâmate de lipsa de succes, si-au pierdut ușor rațiunea și vorbesc singure pe stradă, porumbeii, mânați de foame, au ieșit la cerșit prin parcuri, brumărițele și omidarii și-au pierdut vocea printre necazuri, pitulicile, fără pile, s-au plictisit s-aștepte o șansă care nu mai vine, orezarii dezamăgiți au decis să nu-și mai părăsească colivia, stăncuțele si-au vândut partiturile ca să supraviețuiască și nu-și mai aduc aminte melodia. RO s-a pomenit în locul lor c-o trupă de maimuțe dezinhibate, rujate masiv, coafate rococo, îngreunate de accesorii calpe, îmbracate țipător, cu haine puține, de prost gust și aranjate fără nici un rost. Pălăriile aveau rol de sutiene, mărgelele țineau locul chiloților, maieuri pe post de fuste, tocurile depășeau ca importanță pantofii iar sfârcurile înlocuiau nasturii de la cămașă. Confuzia si haosul nu s-au oprit aici. Sub ochii surprinși ai lui RO în loc de talent au exchibat orăcăind fals cururi roșii răscoapte la solare, buze umflate artificial, ochi cretini machiați strident. Din coregrafie au păstrat doar semnele obscene, dansul devenind din expresie artistică material didactic pentru labă, partitura individuală au redus-o la nivelul lor de înțelegere adică scremete, scălămbăieli vulgare și chițăieli dezacordate iar în loc de voce și interpretare s-au dedat fără onoare la a deversa în public gunoaie, la a zâmbi strâmb în timp ce-o fac și a mima dezordonat din buze ceea ce ar fi trebuit sa fie versurile unui cântec dar care erau mai degrabă discursul de pe wc al unei surdo-mute bețive și constipate.  Microfoanele le-au fost inutile așa că le-au folosit pe post de laxative și fiecare spârc fecaloid pe care l-au aruncat spre publicul șocat l-au intitulat autograf iar fiecare listă prelungă de inepții în rime facile l-au botezat album. După ce și-au frecat țâțele de camerele de luat vederi și și-au împleticit fundurile inflamate pe ritmuri pe care nu le-au înțeles, după ce au bajocorit noțiunea de muzică, au uzurpat talentul instaurnâd în loc pornografia, după ce-au lansat din latrina, spoită absurd cu nuanțe de celebritate împrumutate de la alții, rezultatul septic și infecțios al emoției lor artistice, cu origine la periferia evoluției, după ce au concurat cu vocea o bășină și prin creativitate o boală contagioasă, după ce-au depășit în prolificitate jetul de vomă al unui bolnav de cancer la stomac, trupa de maimuțe fără creier, talent sau chiloți dar cu mult tupeu, două kile de silicoane și umbra unei boli venerice și-a salutat publicul simulând recunoștiința din buci, la fel de bine ca din gură,  a luat discul de platină și a ieșit, la fel cum intrase, neglijent, în patru labe, din scenă. Spectacolul însă a continuat. RO a privit năuc cum rinoceri brăzdați de liposucții au devenit balerini, cum scroafele transpirând grăsimi au devenit producători de film, cum varani otrăvitori abia au învățat alfabetul și s-au trezit că sunt scriitori, cum boii și-au tras perciuni și-un kil de muschi cerând să li se zică tauri sau și mai grav, actori, cum hienele nespălate au început să facă rating rânjind epilate pe la diverse emisiuni, cum gâștele fără busolă au devenit estete, cum vacile și-au pus tocuri și-au inceput să scrie versuri, cum caprele muritoare de foame au început sa roada scara de valori, cum măgarii și-au gelat urechile dându-le pe spate și au căpătat statut de designeri, cum iepurii au început să țină lecții de curaj, cum rațele netoate au mazilit lebedele ca să poată să spună cu mâna pe inimă că ele sunt cele mai frumoase, cum liliecii alergați de reflectoare s-au încalcit în firele de la camere și ca să nu se facă de rahat au spus ca sunt regizori, cum lemurii Aye-aye au căpătat diplome de vizionari, cum cârtițele și șobolanii s-au împreunat rezultând astfel criticii literari, cum broaștele râioase au făcut din orăcăială exemplu de virtuozitate, cum șopârlele și șerpii veninoși au colcăit fâșneț prin cutia de culori ieșind pătați și cu pretenția că sunt pictori, cum hipopotamii flatulenți și fără dinți au făcut un curs de struți și brusc au început să se priceapă la teatru, cum tapirii și-au băgat trompa-n batistă devenind astfel experți în sensibilitate artistică, cum furnicarii cu solzi au făcut echipă cu proboscisul și au crezut că e de ajuns să fie urâți ca să facă comedie, cum maimuțele Uakaris au mers de trei ori pe săptămână la spa și s-au trecut în cartea de telefon la litera D de la dive. RO a închis ochii și și-a astupat urechile îngrozit că s-a înșelat confundând depresia omului în derivă, afecțiune temporară și reversibilă a minții cu pierderea iremediabilă a rațiunii, consecință naturală a singuratății și a vârstei înaintate, predecesor indubitabil al morții. Nu putea să-și explice cacofonia catastrofală la care asistase decât printr-un scrutcircuit cortical ce-i subminase mișel capacitatea de interpretare a realității. S-a ridicat cu greu în picioare și ținându-se de șale s-a îndepărtat grăbit de halucinația dementă în care se băgase de bunăvoie, hotărât să nu mai ceară nimic, să nu mai caute alinare, să se lase dus de pași mici și târșâiți către o lămurire a stării sale de sănătate. Bănuiala că-și pierde mințile necesita o rapidă clarificare așa că, decis să provoace realitatea la un vals explicativ, alungat de îndeplinirea diformă a dorinței sale de divertisment, a întors spatele conglomeratului monstruos de năluci și a mai făcut câțiva pași de salsa. 

RO era supărat. Își mușca buza de jos regretând elucidarea brutală a stării sale de sănătate mintală. Nu era nebun, ba dimpotrivă luciditatea îi cuprinsese encefalul și era mai prezentă ca niciodată, ascuțită de nesiguranță, confirmată prin tăgadă, eliberată de cleștele distorsionant al vanității, purificată prin parjolul speranței, pironită în cortex de evidența realității, obligându-l fără voia sa să-și accepte sănătatea psihică ca probă indubitabilă a ratării viselor, ca incriminare inflexibilă a nesăbuinței de a crede în ceea ce nu se vede, ca argument fatal al crimei pasionale comisă de naivitatea care omoară rațiunea, din dragoste pentru un ideal. Apa începuse să năvălească în cală și a simțit răceala salină a mării cum ii ciupește degetele de la picioare. Nu era o noutate. Doar confirmarea că arca fusese, până la urmă construită de un amator, că susținerea divină de care se bucurase nu compensase pentru defectele sale de om, că forța pe care ți-o dă fixarea unui scop și încrederea completă că îl poți atinge ajută, dar nu ține loc de școală. I se mai întâmplase de câteva ori ca grinzile smolite la exterior sa aibă defecte interioare și să cedeze în fața testului de rezistență al apelor, ca îmbinarile între bârne să fie imperfecte și să se surpe sau ca pironii de lemn ce țineau laolaltă cala, catargele și puntea să fi fost, din rațiuni economice mai mult decât ecologice, prea subțiri, strâmbe sau scurte și să se rupă între degetele unei mări agitate. Învățase să nu se mai sperie și să le facă față, să cârpească sacrificând dintr-o parte ca să repare alta astfel încât tot fundul calei era peticit din loc în loc iar din punte nu mai rămăseseră decât două bârne. Niciodată însă inundația nu fusese atât de virulentă iar pișcăturile înghețate ale oceanului global nu i se urcaseră mai repede până pe coapse. A luat ciocanul și un fierăstrău și s-a îndreptat spre locul unde văzuse că intră șuvoiul. Bănuia o fisură dar când a ajuns acolo a dat de ceva mult mai neașteptat și mai grav. RO a vazut că în loc de mai marii regnului animal stau adunate la sfat, într-o horă oneroasă de intenții bune, într-o omertă mascată de promisiuni de prosperitate, cele mai parșive și periculoase dintre viețuitoarele pământești. Pe locul leului stă un coiot, îmbrăcat la costum, demagog și puțin prea gras, peste urma lăsată de tigru s-a târât  silențios un crocodil, gușat, fost securist, fără scrupule când vine vorba de a-și elimina un adversar,  din ghepard n-a mai rămas decât o hienă, îmbrăcată în haine scumpe de gazelă dar care se dă de gol pentru ca râde de fiecare dată când se pronunță cuvântul cur, un stol de vulturi fâlfâind evlavios așteapta lacomi să li se arunce ceva de jos, croncăne aprobator, plescăie sonor din cioc pentru fiecare os fără carne sau bucăți râncede de măruntaie, ocupând belicos spațiul unde ar fi trebuit sa fie mărețul elefant, ursul Grizzly a fost schimbat cu un aligator, trișor și plin de bani, îmbogățit prin japcă, cu portofel și cizme din piele de om. Celui polar i-a succedat o vulpe cu gene lungi, botic curat, dinți ascuțiți și dublă personalitate, una de înger salvator, celalată bolnavă de scabie, una-ți promite să te ridice la cer, cealaltă îți sare la jugulară. Nici înțeleptul cal nu mai era ce-a fost o dată, pe aceeași funcție venind din neant o anacondă fără dosar penal, dar cu urmele faptelor, zbătându-i-se prin siluetă, încercând în zadar să iasă la iveală, parțial digerate de stomac însă asimilate deplin de conștiință. Cerbul il privea fix de pe un perete iar dedesubt, bălăcindu-se în șuvoiul de apă, cu gura până la urechi, își făcea siesta un rechin. Balena răsuflă greu și împroașcă muribund amenințări. A strangulat-o caracatița dar numai pe jumătate și a lăsat-o să se chinuie iar acum râde când ea se roagă să-i fie curmată suferința. Delfinul fusese luat de ape, în loc adunându-se aluviuni mâloase și o familie de bufnițe infatuate, numai cu opt clase și un singur amant din clasa rozătoarelor de partid. Câinele părea plecat demult de acasă iar în urma sa se ridicau înfoiate printre sute de buruieni, cozile a doi sconcși, mitocani, nespălați, specialiști în dosare, gata să împroaște cu mizerie, la curent cu cine, ce-a făcut și când. RO a început să se lupte cu spărturile din cală în timp ce nedumerit s-a tot întrebat unde naiba sunt cei în care avea încredere. Adunătura de impostori l-a privit cu nepăsare, ca pe-un rău necesar, nici nu i-au pus bețe în roate cu reparațiile dar nici nu l-au ajutat. I-au întors spatele, și-au văzut în continuare de ale lor și l-au lăsat să se descurce singur.[...]

va urma

Bube amare – Ura! si Vai! – Part IV

[...]Ura! Ura! Ne-am obișnuit să-i aplaudăm pe cei puternici, fără să ne punem întrebări,  fără să le analizam ascensiunea, fără să le cercetam validitatea. Reflexul respectului și al considerației provine mai des din servilism decât din analiză și convingere și de aceea loialitatea se amestecă mai mult cu frica decât cu vreun cod al onoarei. Oamenii își schelălăie cu fervoare ipocrită admirația de teama  unui bocanc în cap, al unui scuipat în obraz sau a mai multor injurii și își pocnesc palmele bine dresați în baza absenței nemotivate și prelungite a rațiunii, gonită de chiorăiala mațelor de ieri, pusă pe fugă de singurătatea paralizantă pe care-o aduce sărăcia de azi, alungată pe pustii de grija zilei de mâine. Pauperitatea este o patologie cronică a acestui neam, o speță medicală pentru care nu există medicament compensat, o afecțiune contagioasă pentru care singurul tratament e dureroasa îndepartare ne-chirurgicală a organului abstract al reflecției și al analizei. Descumpăniți, vidați de gânduri, ne-am grăbit de atât de multe ori să împrumutăm sub pretextul călduț al ospitalității de opinie scara știrbă de valori a altora încât, în timp, am devenit prea leneși ca s-o reparăm pe-a noastră. Trăim în continuare conectați la o directivă anostă de partid, căscăm gurile ca la bâlci, netoți, la spectacolul infam al imbecilității celorlalți și înghițim hulpavi orice gogoașă ni se aruncă de pe scena interminabilă a circului obscen al impostorilor plini de bani care-au uzurpat scena idealurilor și-și spun clovni, dresori sau acrobați în loc de tâlhari, curve și agramați.  Am devenit superficiali, schingiuiți emoțional, confuzi și limitați în așa măsură încât confundăm valoarea cu portofelul îngrășat de bani, măsurăm integritatea după dotările mașinii din garaj, succesul îl cântărim în kilogramele de aur de la gât, numim calitatea după apartenența la un partid, credința o recunoaștem după numărul de cruci și icoane care atârnă de-un parbriz, curajul e totuna cu știința de a fura fără să fii prins, numim inteligență tupeul de a minți, îndrăzneala e definită de ostentația mârlănească a unui grătar încins în fața unei scări de bloc, bărbăția de violența cu care e bătută o femeie în parc, bunul simț de frica sau nepăsarea cu care trecem pe lânga ea, civilizația se oprește la a nu scuipa semințe în capul unui vecin, bunul gust e recunoscut după eticheta unui tricou sau după bonul de cumpărături dintr-un mall. Ne-am transformat de bunăvoie în bunuri de consum, carnea de tun a istoriei și-am înlocuit cuvântul om cu  poza unei hălci de carne stricată, susceptibilă oricând de a fi aruncată. Am ajuns ușor de cumpărat atunci când nu am mai avut nimic de vândut. Ne încredințăm aspirațiile altora, ne amanetăm rațiunea pe nimic, ne dăm de pomană idealurile, votăm pentru o găleată goală, camuflată de un litru de ulei, un pumn de făină de proastă calitate, un desfăcător de bere și poza unui candidat despre care nu știm nimic. Doar că e frumos coafat și n-are dinți stricați. Alimentele se termină repede, desfăcătorul se rupe după a treia utilizare și găleata, decorată cu trei ințiale de partid, redevine goală la fel ca și mintea noastră ciuruită de nevoi prin care s-au scurs încet încet idei, dorințe și păreri. Resemnați, folosim găleata ca să cărăm, împiedicat, târșâind papucii rupți, bătuți de vânt prin găurile din pulover, apa de la fântâna insalubră din sat și aplaudăm inepțiile unui nou mandat.

Vai! Vai! Nu ne-a ajutat Dumnezeu. N-am avut noroc. Ghinionul, bată-l să-l  bată! Educația fugii de responsabilitate precum și tradiția turnătoriei ce protejează propria piele ne-au plasat în poziția ingrată de a ne specializa în învinuirea celorlalți, de a absolvi cum laudae facultatea de arătat cu degetul incriminator, de a ne lua doctoratul în acuzații nefondate, de a deveni rușinoșii campioni olimpici la indicarea cu ochii închiși a țapului ispășitor, de a ne încorona monarhi blestemați peste regatul strâmb al aruncatului pietrei.  Misticismul medieval și reziduurile de conștiință care țin de umanitate mai mult decât de omenie au îngreunat greșeala cu sentimentul neplăcut al pedepsei divine așa încât în virtutea obiceiului acestui tărâm paradoxal ne-am cultivat instinctul reciclării culpei indubitabile în supliciu exprimabil în suspine, hohote și lacrimi opărite. Printr-o singură manevră ne-am rotit mintea în cutia craniană și am scos greșeala interioară în afara noastră, sucindu-i sensul, transformând-o miraculos în nedreptate opresivă, cauză externă a unei slăbiciuni. Ne-am obișnuit să luăm drept lege care să ne protejeze de regrete impresia falsă conform căreia simpla enunțare a nevinovăției echivalează cu deschiderea porților raiului, inventarea nefericirilor nenecesare echilibrează consecințele răului premeditat iar ignorarea obstinată a propriilor fapte egalează inocența noului născut. Dependența de suferință s-a amplificat în aceeași măsură cu abuzul de mișelie, pizmă si perfidie iar panta a devenit rapid prăpastie, hău fără fund, perete abrupt și colțuros al degradării colective, masiv pietrificat al amintirii păcatelor individuale posomorât de ceața neagră a planurilor infame. Realitatea e finită și de aceea orice dependență duce, eventual, la extincție, numărul combinațiilor de vinovați oricât ar fi de mare nu acoperă mulțimea păcatelor iar sfericitatea planetei transformă orice gunoi aruncat pe șest, în fundul curții, într-o apă curgătoare, într-un bumerang care, mai devreme sau mai târziu, îți va intra, adus de vânt, pe poarta de la intrare. Permutarea veșnică a vinii de la unul la altul, ocolirea încăpătânată a adevăratului emițător, al pacientului zero al epidemiei de bicisnicie și ascunderea sa sub pledul îndoliat al necazului întâmplător sau al coincidenței nefaste au epuizat rapid vastitatea neștiuților vinovați, responsabililor abstracți, îndepărtaților inculpați, răuvoitorilor plauzibili și a greșiților improbabili. După romani, barbari, turci, austro-ungari, americani sau francezi, dupa “agenturile” străine, capitaliștii verosi,  golanii cu sula spre coaste sau moșierii hrăpăreți ne-am văzut nevoiți din lipsa de opțiuni sau de idei să ne privim unii pe alții în ochi. Ne-am speriat și-am ales ultima varianta ce ne-a mai ramas ca sa ne spălam pe mâini de păcat, ultima portiță prin care să ne sustragem ritualului purificator dintre crimă și pedeapsă, ultimul pretext de a ne disimula nemernicia cu un strat izolant de jelanie. Dumnezeu. Suntem atât de ipocriți și speriați de grandoarea nimicniciei noastre încât preferăm sa ofensăm divinitatea, instaurand-o ca sursă superioară a necazurilor și neajunsurilor decât să ne jignim vanitatea redându-I responsabilitatea pentru propriile fapte și în același timp decența și demnitatea datoriei achitate în totalitate. Din păcate pentru noi ca indivizi și ca nație, Dumnezeu se simte vexat când e scos vinovat nemeritat și spre deosebire de oameni e imposibil de păcălit și are tot timpul la dispoziție ca să ne-o arate. Nouă nu ne mai rămâne decât să ne mai înduioșăm puțin de propria soartă și să mai vărsăm o lacrimă.

Ura! Ura! În urale cu tentă isterică îi revendicăm pe cei ce-și fac un rost pe-afara, pe cei ce-și clădesc gloria bazându-se pe-un nume românesc ce capătă răsunet pronunțat cu accent străin. Vestea succesului îndepărtat al celor plecați dintre noi cu un gust amar, huliți pentru obrăznicia de-a avea opinii, pedepsiți crud pentru infracțiunea supremă de-a vrea să schimbe ceva, ne neurastenizează în masă și lacomi, cu ochii bulbucați și zâmbetul forțat și fals ne metamorfozăm,  ovaționând imperios, din lași, nepăsători, meschini cocoșați de invidii mișelești și orgolii nemotivate într-o ceată de ondine chele, curve și știrbe ce se leagănă în voia valurilor murdare, îmbâcsite de sticle goale, chiștoace de țigară, resturi de animale moarte, coji de cartofi și ambalaje de carne de mici, fluturându-și mâinile pline de bube în ritmul unei serenade ragușite și răstite, concepute sa-i fermece pe marinarii goniți ca niște hoți și care se întorc eroi. Exaltarea ostentativă e de proveniență îndoielnică aparținând mai degrabă nevoii de gratuitate a parazitului, gravitând mai aproape de orizontul egoist al uzurpatorului decât de cerurile senine ale admirației genuine, mai mult degajare spontană a frustrării în fața propriei incompetențe și mai puțin celebrare generoasă și recunoaștere sublimă a valorii altuia, sentiment tinzând spre nervozitatea răzgâiată a mișelului demascat, departe de modestia cuviincioasa a celui care-și cunoaște locul și drumul ce trebuie urmat. Suntem labili în emoții și inconstanți în convingeri grăbindu-ne cu aceeași determinare să lingușim azi ceea ce am bajocorit ieri, să lingem cu voluptate în prezent urmele propriului pișat din trecut, să ștergem cu mâneca puloverlului nou nouț scuipatul purulent și întărit pe care l-am azvârlit pe obrazul unui necunoscut. Vivacitatea cu care ne exprimăm admirația egalează barbaria cu care am profanat și jignit iar singurul lucru care rămâne neschimbat este că în ambele cazuri habar nu avem despre ce vorbim. Din ignoranță se naște excesul de zel iar forța nesănătoasă a disperării pe care o numim fals mândrie înflorește din pământul bătătorit și lipsit de lumină din fundul cimitirului unde am îngropat solidaritatea. Ne adunăm în haite însuflețite de aplaudaci și tragem cu degetele rășchirate, schimonosiți și guralivi de cei ce ne-au devenit dragi doar în măsura în care ne asigură garanția că vom fi asociați, prin injustă juxtapunere și nu prin merit personal, la noțiuni al căror înțeles încă nu l-am învățat.  Cerșim umil atenția celor pe care i-am ignorat nu pentru că înțelegem unde am greșit și prin urmare știm ce trebuie remediat ci din confuzia musculiței de oțet care se zbânțuie haotic, atrasă de lumina unui bec. Perfuzia de bunăvoință nu se încadrează în tratamentul unei boli grave dobândite în colectivitate numită incompetență ci în mascarea unui defect genetic, specula. Aclamații monotone cu iz de sinceratate merită doar cei care ne alimentează, printr-o strângere de mână sau un zâmbet adresat direct, iluzia că suntem importanți, deștepți și relevanți, pretext îndeajuns de voluminos pentru a ne oferi încrederea de sine, fudulia și îndrazneala de a ne pișa, flegma și necinsti grosolan pe cei pe care-i vom onora în curând .

Vai! Vai! Ne revoltam plângăcios în lumina rece a reflectoarelor, declamăm trist epitaful nației urmăriți de camere, ne smulgem părul din cap în spatele ușilor închise, ne aruncăm de pe bloc ca să ne facem publicitate, ne zburlim înlăcrimați la prim plan și ne tăvălim cu pumnii incleștați atunci cand ni se ia un interviu. Preocuparea excesivă pentru văicăreală ne îndepărtează subversiv de claritatea necesară obținerii unei soluții.  Nu ne deosebim de cei pe care-i acuzăm cu vocea tremurată decât prin faptul lipsit de relevanță că suntem de partea cealaltă a unei baricade. Revolta înlăcrimată păcătuiește prin lipsa de credibilitate pe care-o generează paradoxul dintre o mișcare țintită și concretă, care implică total realul, si demersul abstract al constatării unei fatalități. Munții de sare ramași în urma lacrimilor fac urcușul mai greu și obturează și mai mult lumina soarelui iar ochii scăldați în suferință încețoșează realitatea și fac contururile viitorului să se amestece cu nălucile propriilor noastre fantezii. Dacă orice problemă are o soluție atunci bocitul nu e una dintre ele. Altfel am putea sa recunoaștem savanții după ochii umflați de plans. Dar după principiul ăsta recunoaștem mironosițele răsfățate sau doamnele sensibile, nicidecum bărbații. Ieșirea din labirint se găsește mergând, alergând, încercând, făcând. Stând în fund și căinându-ne vom trezi invariabil mila însa în loc de soluții vom găsi confuzia, în loc de decizii ne vom procopsi cu paranoia, în loc de ieșire vom vedea fata morgana și în loc salvare vom primi pomană.

Ura! Și Vai! Cei doi poli ai confuziei naționale, cele două repere ale decăderii, simptomatologia trădării,  diagnosticul rezervat al unei nații. Suntem unici dar în cazul nostru asta înseamna că suntem singuri. În nici o alt sistem lingvistic expresia cea mai sinceră, onomatopeică, intensă, instinctuală și explozivă a entuziasmului nu este sinonimul gândului cel mai marșav, al procesului cortical cel mai nedemn pentru umanitate, sursa primordiala a răului, bastard grotesc al prostiei. În schimb sâmburele jelaniei, esența văicărelii, precursorul vocal al resemnării, părintele abandonului este inconfudabil, ușor recognoscibil și cu o semnificație fără echivoc.

Și când te gândești că savanții limbii române au fost mai preocupați să includă succesuri ca plural al unui cuvânt a cărui semnificație a început să dispară deja.

Bube amare – Ura! si Vai! – Part II

[...]Ura!Ura! Ne-am lăsat păcăliți de iluzia unei idei mai mult din necesitatea națională a unui licăr de speranță decât din convigerea putinței de a schimba ceva. Cu simțul realității alterat, sleiți de puteri, consumați de atâta stat la coadă, incapabili să mai facem diferența între fața călăului și masca sa, educați în spiritul jumătății de măsură, prea comozi ca să mai căutăm, prea speriați de ce am putea să descoperim, am cedat potențialul unui viitor strălucitor, zâmbetului fals al unui exponat sumbru, prelungire tenebroasă a trecutului. Am celebrat cu satisfacție de ev mediu o moarte în ziua sfântă a unei nașteri. Am aplaudat isteric plutonul de execuție, ovaționând barbar, excitați animalic de mirosul de sânge, juisand sterp, pătrunși repetat de scula blegită a răzbunării. Fiecare glonț tras de ucigașii fără de vină a fost insoțit de urale, fiecare proiectil care și-a atins ținta a mai ușurat conștiința unui nemernic, punând fundația noii noastre societăți pe lespedea unui mormînt lipsit de decența unui nume. Felul în care ne eliminam  conducătorii dă măsura personalității unei nații iar felul în care ni-i alegem dă amploarea destinului ei. Noi am ales ca primă impresie, avatar al noutății sociale, carte de vizită pentru întâlnirea cu istoria, imaginea a doua cadavre și dansând peste hoiturile lor o șleahtă odioasă de cioclii batjocuritori, netoți care se cred mai presus de eternitate, păpuși nevolnice conduse de instincte, văduviți de autocontrol, clică apocaliptică de mojici violenți, robi schimonosiți ai propriilor complexe, criminali de idei, schingiuitori de suflete, instanță supremă a mizeriei, moraliști ipocriți cu școala vieții făcută la fără frecvență și facultățile mintale amputate de pizmă și lăcomie.

Vai! Vai! Obișnuința mistică a tânguirii a ascuns veninul picurat în surogatul unei campanii electorale preparate pentru un congres și adaptate la insolita conjucutură a libertății de exprimare. În lipsa motivelor de văicareală cotidiană de care ne atașasem, vidul de autocompatimire cronică a fost umplut de retorica schimonosită a intoleranței și de discursul din furnir de proastă calitate al dezinformării sistematizate. Panica este tovarașa de viață a prostiei iar frica e cea mai contagioasă maladie. Cu gurile schimonosite de îngrijorare ne-am bocit viitorul înainte să ne cunoaștem prezentul. Ne-am așezat pe vine, ne-am luat tremurând capul în mâini, am aprins o lumânare și am prevestit schelălăind tragedia națională. Numai ca în locul drobului de sare era coroana regală. Cu ochii injectați și bulbubci la gură ni s-au comunicat sensurile suferinței naționale și ca un peștișor de aur bătrân, orb și fără înnotătoare am îndeplinit docili dorințele menestrelului moscovit cu limba dulceagă, zâmbetul de fecioară și gândul înmuiat în smoală. În loc de trei dorințe noi ne-am plâns de milă și i-am îndeplinit trei mandate. El a surâs larg, strâmb, parșiv și ne-a dat o mineriadă.[...]

va urma

Bube amare – Ura! si Vai! – Part I

Ura, Ura! Aclamații entuziaste din sute de piepturi roșii au ascuns fără demnitate revolta de după blocuri. Ne-am strigat până la răgușire afecțiunea pentru cei ce-n beciuri ne torturau mamele spânzurându-le de păr și ne luau tații la miezul nopții ca să-I îngroape la canal. Cu gâtul încovoiat, ne-am unit vocile într-un imn muncitoresc transformând, prin lingușire, oda adusă conducătorului iubit în prohodul unui neam. Cu capul plecat, urmând legea unei zicale, ne-am abandonat condiția de biped și ne-am târât prin noroaie în căutarea unui bănuț, al unui locușor călduț și a unui blid stătut de zoaie. Am acceptat cu zâmbet fals să fim scopiți in grup și am încurajat decerebrat, în ritmul bătăilor seci de palme, abuzurile sociale. Ne-am părăsit din fașă, ca o mamă denaturată, ideile ce ne-ar fi putut salva dacă nu de la o soartă decisă de alții măcar de la rușinea imposibilității de a ne privi in față.  Am confundant instinctul de supraviețuire cu nevoia de-a ucide, înțelepciunea compromisului cu trădarea fără regrete și, cu falsă modestie, ne-am înjughiat unii pe alții în spate. Am acceptat fără reflex, schimonosiți de surâsurile injectate cu forța in vene, propaganda agramată a unei șlehte aberante de impostori. Cu fălcile încleștate, am încasat, inerți, pumnul înfipt în gură de bestiile întunecate, nălucile apocaliptice ale umanității, acoperite de pardesie negre de piele și am încurajat festiv siluirea barbară a tuturor conceptelor care ne-ar fi putut salva ca nație. Am participat la unison la jupuirea virtuților și-am tăbăcit, adunați pe stadioane, cadavrele principiilor. În numele unor credințe admirabile ne-am răsucit pervers conduita și-am torsionat ideile după necesitățile meschine ale intereselor. Am aprobat cu înflăcărare definițiile stricate, leproase, strâmbe, cocoșate, în descompunere morală avansată ale unor filozofii înalte avortând spontan, la cerere, adevăratele lor înțelesuri. Ne-am răsturnat sminteala cu aplomb, ca pe-o pereche de chiloți pătați de diaree și-am oferit-o celorlalți drept ghid virtuos de conduită, mătase alba, imaculată, pentru o rochie de mireasă. Mireasa însă era deja moartă iar scârna din țesut s-a impregnat încet, parșiv și puturos desenând pe piesa vestimentară modelul abject al propriei noastre neputințe. Am privit orb, mijind prostește ochii cum concepția imaculată s-a transformat în viol, în orgie calculată, în dezmăț scăpat de sub control. Am sacrificat în urale virgina în modul cel mai josnic cu putință. Nu am ars-o pe rug ci am obligat-o să devină curvă de cea mai joasă speță.

Vai! Vai! Am pupat icoane pe sub mână, ferindu-i numele lui Dumnezeu de oameni dar i-am solicitat cu tupeu proniei certificatul de martiri în timp ce ne rugam șoptit, zgribuliți, speriați, cu crucifixul ascuns în debara, chirciți sub cearceafuri, pentru un licăr slab de lumină. Am uzat văicăreala până când am fasonat-o în forma, mai accesibilă celor nevolnici, mai ușor de digerat de tubul digestiv al propriei conștiințe, unui lung lanț de superficială înțelepciune. Lanțul s-a încolăcit pe nesimțite sufocându-ne cu cadența unei reptile, imobilizându-ne pe termen neliminat, condamnare irevocabilă la ocnă a spiritului unui neam. Din plângerea de milă instaurată ca formă acută de rezistență s-a născut plodul monstruos al resemnării cronice, al nepăsării colective, al nevolniciei cu gust sărat de lacrimi, ghiuleaua care ne-a pecetluit decesul spiritual, greutatea infamă care ne-a înnecat în cursul istoriei și ne-a ținut leșul național sub curenții agitați ai evoluției. Perfizi, fandosiți și farisei am confundant cu aparentă naivitate plânsetul mamei care-și jelește odorul arestat pentru că avea plete cu diversiunea lăcrimoasă a Iudei cu iz stătut de beci, dotat cu un carnet, cunoștiințe ambigue de gramatică și două grade la tunică. Sub pretextul mincinos al suferinței perpetue am spoit sentimentul patriotic în culorile ipocrite ale convingerilor morale cu miros acru de picioare nespălate. Ne-am opărit curul de bunăvoie și cu lacrimi fierbinți pe obraz ni l-am arătat la lume ca alibi incontenstabil și prilej odios pentru a-i sodomiza pe ceilalți. Ne-am elevat nemernicia cu vorbe împrumutate, din fraze trunchiate de literați cu patru clase și am instaurat metehnele unui caracter orizontal drept borne aurite de integritate. Am scufundat în derizoriu idealurile naționale plângându-le în hohote de milă și nu le-am scos la suprafață decât când au încetat să se mai zbată. Le-am împăiat apoi îndesându-le în loc de vintre prostie, mitocănie, blesteme și invidie și le-am prezentat fuduli în procesiuni obligatorii și debile drept moaște sfinte ale noii ordini morale, icoane ilogice ale unei religii butaforice.[...]

va urma

Bube amare – Premiere – Part II

E prima data cand scriu o gluma proasta.

Piei Satana! Din nou, egoul de artist.

[...]E prima data cand am obsesii. Cortexul meu e explodat in atat de multe directii incat din instinct isi concentreaza nevoia de ecehlibru asupra unor puncte fixe. Asta este felul mintii mele de a combate reflexul perpetuu de voma pe care-l ai atunci cand stai pe locul mortului in timp ce un sofer dezlantuit, cu mai multa coca intr-o nara decat as putea eu sa mai trag intr-o zi si cu drumm and bass-ul dat la maxim conduce cu 160 la ora pe serpetine, racnind obnubilat ca mintea i-a coborat in palme si o simte lipita de volan. Stau de prea multa vreme pe locul mortului ca sa mai fie amuzant. Chiar si la stop, in drum spre brutaria din colt, tot nu reusesc sa scap de senzatia de instrainare pe care o lasa in urma lui absurdul si de sentimetul perpetuu de voma iminenta. Doar repetita mecanica a unor preocupari cu necesitati lejere de intretinere corticala imi ia ameteala si-mi usureaza greata. De exemplu sa ma uit pe pereti. Sau sa rulez un cui si sa ma joc fotbal pe playstation cu inca 3, 4 baieti fara sa ma simt vinovat de blasfemie la adresa isntinctului de supravietuirea si atentat la notiunea de responsabilitate pe care ar trebui sa o aibe un adult. E clar. Nu pot fi asistent medical. Atunci parchetar.

E prima data cand gasesc scuze pentru a da drumul la funie. Resemnarea nu e chiar atat de rea atunci cand te obisnuiesti cu ea. O vad in jurul meu in metrou, pe strazile aglomerate din jurul unirii, coborand din tramvaie, injurand si calxonand in trafic, lka geamurile murdare ale trenurilor in intarziere, cumparand inexpresiv mobila de la ikea, in studiourile prafuite si terne ale televiziunilor, in cluburile cu pretentii, in bombele din jurul garii, in apartamente cu tavanul la 2m,40, traversand cu capul plecat la itnersectii. Resemnarea a devenit un sport de eprformanta. Se incepe inca de la cele mai fragede varste. Chiar mai devreme daca nu la aceeasi varsta la care trebuie sa incepi gimnastica. Insa spre deosebire de gimnastica abandonul etern poate fi practicat toata viata. Si nici nu costa nimic. De aici incolo nu mai pot fi ipocrit. Desi locuiesc intr-un apartament civilizat si inca mai am lumina nu ma grabesc sa-mi pun oglinda pentru ca mi-e teama sa ma privesc in ochi in primea dimineata dupa ce mi s-a scurs printre degete si ultimul centimtru de sfoara, cea care era prinsa de speranta si m-am prabusit in boala necrutatoare a sufletului, nepasarea. Uneori orice e mai bun decat balansul dement al cautarii, du-te vino-ul haotic intre emotii al respingerii, forfota impertiva a sperantelor care bat in cosul pieptului si frica devalizanta de a te fi inselat. Oamenii se educa sa-si doreasca cat mai mult pentru ca apoi sa fie intratat de nefericiti incat sa aiba nevoie de ajutor ca sa invete sa nu innebuneasca. E prima data cand sa scriu a cazut pe lista de prioritati dupa sa supravietuiesc. E prima data cand imi pare rau. Am scris mai devreme ca exercitu pe o foaie nu mai scriu si fraza mi s-a parut drastica la fel ca o sentinta irevocabila la moarte sau ca vestea unui deces prematur al unei persoane apropiate. In cazul meu sunt chiar eu. Asa ca am decis sa ajung la un compromis, o metoda la indemana de a te obisnui cu unele idei prea socante pentru a fi itnerpretate de cortex altfel decat pe bucati. De aceea e prima data cand scriu in amintirea scrisului meu.

E prima mea lepadare si de aceea ma simt bizar ca si cum n-as fi pe de-a intregul in pielea mea. Si Iuda cred ca s-ar fi descurcat mai bine a doua oara. Ma lepad de scris asa cum il ucizi pe primul dintre fii. Strangi din dinti si sub maxilare se rupe smaltul si bagi cutitul adanc, tai beregata dintr-o miscare, lacrimile se amesteca cu sange iar planurile se pierd printre regrete. Nu-I de mirare ca el n-a rezistat. Nu era pregatit moral pentru tradare. Nici eu nu sunt si de aceea fiecare litera a abdicarii mele doare ca si cum as scrie-o direct pe plaman, trecand prin piele, inima si coaste. Insa sunt pregatit sa reneg cu obida momeala colorata, scanteia de liberatate ce mi-a aprins in calcaia credinta ca pot calca norii, firavul balon de sapun in care eu am suflat ca un nebun incercand sa vad curubeul, discreta manevra a sortii care mi-a scos in cale inca o creanga de speranta, un nod in plus la funie, o cat de mica frana care ma ajuta o secunda sa nu cad. As scoate-o la mezat contra unui matiz, un caine latos, o nevasta de care m-a plictisit si un cont bancar bine chibzuit, asa ca vecinul meu de jos. Prefer insa sa-mi fac harul de ras ca razbunare pe mine insumi care n-am stiut sa-l protejez. E prima data cand ma urasc. Clipesc si nu-mi vine sa cred. Recunosc mobilele, muzica si cartile din bibilioteca. Sunt la mine acasa dar sunt in iad.

E prima data cand ma uit la muncitorii de la metrou si ma intreb daca pot fi fericiti. E posibil sa faci fericire din tacere, oare alchimia poate produce magia ca un sef de santier sa supravietuiasca emotiei unuia dintre personajele mele. Ar fi ca si cum I s-a spart un rpezevativ de cocaina in stomac. Ar exploda pe loc. Dar oare ar muri fericit sau instalator de scari rulante chiar nu e o meserie care sa mi se potriveasca. E prima data cand ma gandesc ca as putea fi fericit. Nefericirea nu imi cade bine si turmentul ma face mai paranoic si nicidecum mai intelept. Ceva imi lipseste si desi am gasit ce cautam cred ca m-am grabit. Sunt pripit dar ma caiesc si cer clementa din partea consiliului ceresc. Vreau sa mi se ofere sansa de-a ma primi inapoi, de ma imbraca din nou in piele, de a-mi dizolva gandurile in vene. Ar fi oare prea tarziu sa-mi idrept greseala de renunta la mine? Onorata instanta. Sunt un biet nebun, e in firea mea sa ma lepada de mine dar cine oare poate sa ma ia in serios. M-am obisnuit atat de tare sa vorbesc fara sa fiu ascultat incat pot rasoti cele mai uluitoare nerozii doar ca sa testez piata si sa ma conving in nou ca ce spun eu nu inseamna nimic.Greselile fatale intodeauna sunt iremediabile.

E prima data cand in loc de revolta aleg sa fiu trist. Asta ma face mult mai comic. Macar cu atat sa ma aleg dupa ce-am ramas fara nimic de zis. Macar un zambet sa starnesc din partea celui care se prinde mereu ultimul de gluma. Stau mut fara nimic de spus si sap in gol dupa un strop de fantezie. Schimb canalele hipnotizat de un docuMentatar despre dezastre si e emisiune despre fete in sanii goi care vorbesc despre virtute.  Oare o sa ma mai pot fute? Ma gandesc daca mai stiu ce sa fac cu mainile in pat. Nici macar ideea de-a ma masturba nu-mi vine. E tragic. Scula a devenit brusc un accesoriu urinar. Erectia e dreptul oricarui marinar de isi raspandi samanta. Eu de ce sa-l pierd numai pentru ca mi-am renegat existenta? De aceasta data voi avea nevoie de-un film porno sau macar de-un poster? Nu pot sa cred. E pentru prima data cand ma screm ca sa-mi gasesc chemarea erotica. Sunt urme vagi pe sub presuri dar toate sunt alarme false. Ma bucur de fiecare gand ghidus ca un copil si ma reped in genunchi cautand continuarea fireasca a imaginatiei, jartelele lasate obraznic pe piciaorele fine, ochii si buzele, sanii si aburii calzi ai respiratiei. Nimic. Doar praf si cativa gandaci rasturnati cu picioarele in sus, cu membrele cioparitite de pisoi si mumificati de nepasare.

E prim data cand sunt perplex.  NU-mi gasesc locul printre amintiri pentru ca imi lipseste puterea de a le decodifica. N-am pace si gasesc ca ar fi prea de tot daca toate astea ar fi in zadar. Atata nelinisti si lupta pentru nimic ar fi contrar legior firii, concepute predominant in spiritul simplitatii si aleficientei. E pentru prima data cand sunt speriat. Mi-a fost frica de multe ori insa n-am cunoscut niciodata paralizia si goliciunea pe care-o asterne teama peste cumpat si caracter. E prima data cand sunt prea obosit ca sa mai pot fi indignat. E rima data cand nu mai cred. E prima data cand ma plec. E prima data cand ma uit ratacit ca dupa un cui bun si de jur imprejur piata Iancului e un oras strain. E pentru prima data cand nelinistea nu are nume si nici origine, nu stiu de unde vine si nu ghicesc unde se duce. E prima data cand filonul deznadejdii imi uzurpa taios fierea si imi varsa in artere un suc gros de amaraciune si invidie. E prima data cand ma las posedat de demonul turbat al crimei si de sucuba desfranata a sinuciderii. E prima data cand un salut ma intimideaza si-mi pune intregul univers la intrebare si cand lumea e fragila  si se surpa lasand o ploaie de pietris pese capetele noastre, cedand sub propria greutate. E prima data cand ma culc desi nu simt ca sunt indreptatit sa ma odhinesc si merg ferindu-ma de soare pentru ca cred ca nu-mi merit umbra pe pamant. E prima data cand e de ajuns sa clipesc ca sa simt durererile unui constipat. E prima data cand desi sunt singurul care ma judeca atat la apel cat si la recurs ma condam la pedeapsa maxima. La o silueta de invidiat si o liniste absoluta. Ei bine e prima data cand tac.

E prima data cand sunt dezorientat. Renuntarea la sine e ca renuntarea la Dumnezeu. Un act incalificabil si o ofensa incalculabila adusa tuturor pilonilor moralei. Sub daramaturile constiintei misuna lighioanele otravitoare ale tentatiilor. Ma rostogolesc pe un covor fara sfarsit. Imaginile au claritatea unei cesti de cafea turceasca in care tocmai s-a mestecat o lingurita de zahar. E pentru prima data cand nu am rost. La ce bun sa doresti sa fii fericit daca nu mai ai privilegiul de a povesti fericirea. La ce bun sa ai pretentia sa oferi daca lipseste generozitatea de a primi. E prima data cand nu ma lamentez. Imi asum responsabilitatea pentru amputarea sinelui dar nu ma dau batut in incercarea de a ma recupera. Sunt aproape, spate in spate, inca nu m-am intalnit dar ziua in care-mi voi intra din nou in maruntaie, cand muschii imi vor capata culoare, cand imi voi restapani trupul si cand inima va bate cusuta la jumate, este aproape. Orice greseala poate fi reparata si pentru asta sunt dispus sa-mi pun la bataia propria salvare.  M-am saturat sa tac. Ma zvarcolesc in fecale porcine, traiesc mancand radacini in padure, alaturi de mistreti, ma invelesc cu frunze si dorm chircit in scorburi  dar imi revedinc dreptul meu primar, conditia esentiala ca sa fiu om, dreptul de a vorbi, extensia sonora si consecinta naturala a propiretatii de a gandi. E prima data cand mi-e dor sa gandesc. E prima data cand un cui nu-I de ajuns ca sa ma linisteasca dupa o noua zi irosita intre frigiderul gol si televizorul plin de mizerii. E prima data cand nu mai am de ales. Trebuie sa verific daca mi-a mai ramas ceva din scris.

Inca imi place Professor Longhair, inca  visez la o casa cu subsol pentru jocuri si biroul cocotat intr-un turn, inca ii detest pe cei care se intorc de la strand cu metroul fara sa poarte nimic altceva decat slipul si dupa gat un prosop. Si tocmai am scris prima fraa dupa lepadare. Uneori e bine ca nu avem dreptul la trei dorinte. La mine ar fi putut fi si ultima. Pfuiii, ce usurare. Scriu in continuare. E prima data in acest text cand nu e vorba de o premiera. E deci momentul sa ma retrag. Literele inca ma fac fericit, ma inchin in continuare intimidat in fata unui cuvant iar frazele inca ma fac sa zambesc ca o gropita cocheta din obrazul unei femei frumoase. Si n-o sa ma opresc niciodata din scris.

Asta s-ar putea sa fie cea mai buna fraza a mea.

E ultima data cand imi las in urma sufletul.

Bube amare – Premiere – Part I

E pentru prima data cand scriu fara sa folosesc confortul inselator dar debilitant al progresului informatic. Imi gasesc greu ideile prin maracinisul encefalic si orbecai ca un scafandru incepator pe fundul inegurat al marii, in afara dreptunghiului aglomerat de pixeli al laptop-ului. E pentru prima data, dupa multa vreme, cand imi iau inima In dinti si scriu fara sa fiu praf. N-am mai consumat nici un drog de aproape o saptamana si ma simt mai bine decat un muribund intr-un salon de arsi dar mai rau decat dupa o sedinta de chimioterapie. In schimb mi-e foame si simptomul persista deja de trei zile, iar privarea indelungata de alimente poate provoca o dulce confuzie, moleseala sireata cu tenta de lesin, gol in stomac condimentat cu slabiciune, suita usor ilogica de neputinta, nepasare si entuziasm asemanatoare alunecarilor emotionale de tip narcotic. E pentru prima oara cand ma las la voia supremului Divin in ceea ce priveste nutritia si la cheremul sfantului Anton in ceea ce priveste extinctia. E prima data cand sunt mai mult sarac decat boem. N-am fost niciodata bogat si nu-mi sunt straine nici nodul in gat din fata vitrinelor cu dulciuri, nici junghiul din cosul pieptului provocat de un bilet de tramvai, nici penuria absurda de saliva de langa o halba de bere, nici iritarea profuza lasata de gustul alterat al unui muc de tigara gasit pe un trotuar murdar. E pentru prima data cand constat ca sunt un scriitor ratat dar un artist desavarsit, a carui biografie este slefuita de parcursul abisal al propriilor greseli si de pila abraziva a umilintei perpetue. As putea sa devin cel mai celebru anonim caci indeplinesc cu varf si indesat conditia unei vieti inmuiate in pelin, delicatessa spirituala pentru un public infometat de mizeria celorlalti. Din pacate insa, de aceasta data, biografia nu s-a asezat pe persoana potrivita.  Pentru prima oara imi fac griji ceea ce inseamna ca sunt treaz de prea multa vreme. Prajeala este luxul pe care mintea mea zdrelita, cuprinsa de friguri si oftica o cere trupului ca sa-l scuteasca de turmentul autoanalizei si de evidenta groteasca a propriului esec. E lobotomia grijulie a naturii care vindeca mintea de realism si sufletul de regret. E prima oara cand stau treaz cu fata la cursul vietii si nu sunt dat peste cap, tavalit, sufocat, izbit de stanci. Viata curge repede, face vartejuri dese si adanci, e rece si ciupeste, ii simt forta in maruntaie, imi intra in gura si are gust amar, ma flescaie cu stropi duri care mi se sparg pe fata cu plici ampli, imi ia pietrisul de sub picioare. Stau insa cat pot de drept si cu pieptul inainte. Uneori as prefera sa-mi pun pieptul la bataie in  fata unui tab decat sa ma expun torentului gigantic al propriei mele existente. De aceea imi place sa stau inchis in casa. E bula de oxigen in care larva supravietuieste in mijlocul apelor toxice. Sunt un melc panicat care sta lipit de peretii cochiliei cu membrele raschirate si ochii injectati. E prima data cand nu port in mine siguranta ca viitorul e acolo unde il stiu. Soarta a inceput sa fie mai familiara cu mine decat ar fi cazul sa-si permita niste simple cunostiinte.  Iar ursitoare incep sa cred ca mi-au fost o babeta dezinhibata sexual, dependenta de Prozac si cu un erotism usor teatral, un codos batran, cu scula bleaga, negi pe cur, cocosat, chel si prajit pe aurolac care calca pe curcubee si se joaca pe trecerea de pietoni cu un stol de fluturi vorbitori si  o copila cu ochii mici, cap oval, zambet bland si sindrom Down. Cei trei degenerati mi-au oferit intentia uitand insa sa-mi dea bonus si vointa, mi-au harazit vocatie dar au omis ordinea, au fost generosi cu dragostea dar s-au zgarcit la fericire. Cu totii aveam la fel de multa nevoie de ea asa ca nu-I condamn deloc.

E prima data cand asimtota la dezastru pe care mi-am inscris prin optiunile mele parcursul s-a trasnfromat in cadere libera. Beculetul cu fasten seatbelts s-a aprins si mastile de oxigen au cazut din tavane. Stewardesele zambesc crispate si isi spun rugaciunea in gand. Pilotul este incepator si habar nu are ce face insa vorbeste mult la microfon. Unde e Steven Segal atunci cand ai nevoie de el? Tot ce am la indemana e o imitatie nefericita a lui Scooby Doo. Golul pe care-l lasa in urma stomacul atunci cand emigreaza insprea orbite e umplut de frica insa asta nu face caderea mai usoara. Dupa semne imapctul va fi devastator. Aerul rupe fuselajul si jupoaie aripile de vopsea, infunda motoarele si blocheaza trenul de aterizare. Sparge geamurile si ii descarneaza pe pasageri. Poate e mai bine asa. Atunci cand se vor izibi de pamant vor fi deja toti morti. E prima data cand nu-mi mai pot privi viata ca pe un experiment sau ca pe-un scenariu bun de lung metraj. Pledez pentru toleranta dar nu pentru promiscuitate, fac apologia curiozitatii nu a viciului, militez pentru relaxare nu lene si incurajez exprimarea nu flecareala. Sunt artist nu pierde vara insa asta nu-mi aduce nici un avantaj in afara ca nu am trac si pot sa ma fac de cacat in orice imprejurare. E prima data cand sa faci misto de tine mai mult ustura decat gadila, iar pana moale si calda a ironiei zgarie pielea franjurata a respectului de sine. E groaznic sa traiesti intr-un film prost in care regizorul parasit de inspiratie si noroc nu stie ce sa faca mai departe si bate apa in piua de dragul unor cadre si in asteptarea ideii salvatoare trage de timp intre acte. Le inteleg pe multe dintre personajele lui Sergiu Nicolaescu.

E prima data cand incep sa dau drumul la funia care ma tinea ancorat de peretele stancos si negru al furiei. Stransoarea imi slabeste si simt in picioare cum haul vanat al resemnarii mi se incolaceste in jurul gelznelor si incepe sa ma suga plescaind in adancuri cu pofta. Am basici in palme si funia imi lasa foc in carne. Am nervii de otel dar arsita si durerea i-au topit iar mintea scurcircuitata imi joaca feste si vedenii naprasnice ma dezorienteaza iar eu mai alunec pe franaghie inca doi centimetri spre prapastia hada a abandonului. E prima data cand perspectiva de fi functionar nu-mi repugna si nici nu-mi trezeste reflexul de voma. E normal. Manac rar si organismul meu e hotarat sa tina recunosctor absolut orice primeste. As putea sa extrag vitamine si din sticlele de plastic. Iau in considerare o lunga cariera de asistent medical. La ce altceva as putea folosi cunotiintele mele de a intepa vene? Sau pot sa manac numai de la mac timp de 3 saptamani si sa fiu primul obez trimis pe luna. Ptiu…piei Satana! Asata a fost personalitatea mea de artist pe care tot incerc sa o sugrum dar care se incapataneaza s se exprime. Am incercat s-o calc pe gat dar a inceput sa vorbeasca prin semne. Am hotarat atuni ca n-am ce sa-I fac. De atunci ma multumesc doar d-o umilesc in public. Cercetatorii au demosntrat ca atunci cand I se batjocureste egoul se retrage inapoi in pod printre rame goale, mese cu picioare rupte, saltele patate de transpiratie, haine vechi si demodate, roti de bicileta cu spitele rupte si palarii din tineretea bunicilor. Asa ca da-ti drumul la ocara. La bataie e curul unui artist. Nimic mai contagios decat terfelirea unuia care nu riposteaza din principiu. Nu ca nu v-ar sparge nasul cu podul palmei, v-ar taia boasele pe viu cu un cutit de taiat paine, v-ar rupe genunchii cu  barosul si v-ar stalci craniul cu lopata. V-ar face toate astea cu zambetul pe buze si aceea privire rece si nepasatoare al unui animal de prada insa asta ar contraveni flagrat cu principiile sale bazate pe toelranta. Daca nu poti s-arunci o piatra in artist inseamna ca nu esti barbat. Cine nu-si doreste un adversar care nu riposteaza, o creatura care vorbeste alta limba, un personaj bizar care pentru o insulta pe la spate S-ar putea sa-ti dea inapoi una din lucrarile sale, iar pentru o luare la misto mitocaneasca s-ar putea sa scrie despre tine. Daca n-ar fi haul resemnarii care devine din ce in ce mai greu, imi atarna din calcaie si-mi slabeste stransoarea micsorandu-mi implacabil funia asta ar fi putut sa sune ca o amenitare. Asa e prima dataca cand pot sa spun ca e mai degraba o gluma.[...]

va urma

Bube amare – Atelier de integrare in Romania – Part III

[...]În primul rând, fii nepoliticos cu ceilalţi. Nu da bună ziua decât celor la care ai un interes. Bădărănia e un semn de putere şi doar cei slabi, lunaticii şi poponarii nu claxonează o gagică bună. Înjură-l pe colegul de care nu-ţi place, plescăie tare, cu stropi, atunci când mesteci, vorbeşte cu gura plină şi după ce, în drum spre casă, te opreşti după ghiveciul unei terase să te uşurezi, fute-ţi nevasta în gură la cină pentru că piftelele nu sunt de-ajuns de crocante. Stai în weekend cu băieţii la bere şi scuipă seminţele în drum, dă muzica tare la maşină şi pune-ţi cd-ul preferat cu Guţă. Ţine minte! Manelele nu se pot asculta niciodată în surdină, după cum turnul Eiffel nu poate încăpea într-un borcan. Dacă poţi jigni pe cineva, fă-o fără remuşcare, dar  dacă-ţi este şef, fă-o mereu pe la spate. Dacă întâlneşti un necunoscut, îi poţi da şi-un pumn în faţă sau, mai inspirat, o flegmă în ceafă. Apropiaţilor fă-le o favoare, un semn clar de evoluţie, dovadă elevată de generozitate, înjură-le doar familia, pe ei lasă-i în pace. Nu respecta pe nimeni şi vorbeşte tuturor uneori agramat, însă mereu de sus. Poziţionează-te cât mai bine şi exprimă-te cât mai extrem, autocontrolul să rămână un mister, iar viaţa subalternilor şi, în general, a oricui, depinde de tine să devină un coşmar, în timp ce experienţele celor de care depinzi tu să conţină obligatoriu o limbă şi-un accesoriu anal. Scuipă din start pe orice nu poţi cuprinde în minte şi cacă-te cu stropi pe munca celorlalţi. Dacă se-ntâmplă să nu fii singur în lift, nu-ţi face griji, lumea o să înţeleagă. Trage pârţul şi, dacă e neapărată nevoie, poţi să te scarpini şi în fund. Domnişoara n-o să zică nimic.

 

Al doilea pas e să fii agresiv. Nu zâmbi decât la poantele care conţin o sculă şi un şut în boaşe. Urăşte-i pe toţi din motive idioate. Oamenii limitaţi cred că îşi pot ascunde inferioritatea intelectuală sub un scut ţepos de agresivitate când, de fapt, asta îi demască cel mai tare. Ce mă mir? La ce idee te-ai fi aşteptat din partea unui prost? Fii uşor de ofensat şi consideră-te jignit chiar dacă ţi se face un compliment, apoi abate-te asupra celorlalţi cu sudălmi, ameninţări şi gesturi războinice largi. Ameninţă copiii care bat mingea în faţa blocului cu jupuirea de viu, suduieşte pietonii care trec pe verde, blesteamă lumea în stânga şi-n dreapta şi fii sigur că în loc de isteric o să pari hotărât. Împinge-i pe ceilalţi ca să-ţi găseşti un scaun liber în autobuz şi rupe-i mufa celui care îndrăzneşte să se revolte. Ia-o la mişto pe femeia însărcinată care te roagă să-i faci loc la coadă şi urează-i copilului său nenăscut un sindrom Down sau măcar o gură de lup. Domină-i pe cei din jurul tău având ca unic argument pumnul   şi-o masă. Nu face pe nebunul, încearcă. S-ar putea să-ţi placă şi, dacă e cazul, sfatul meu e să mai bagi şi câte-o mână în gât.

 

În al treilea rând, fii mai descurcăreţ. Dacă i s-a întâmplat lui Newton asta, nu înseamnă că oricui stă sub un copac o să-i pice până la urmă în cap o fructă coaptă. În România nimic nu se coace de la sine şi pentru orice îţi trebuie o combinaţie, un aranjament, o schemă oneroasă, un şiretlic, oricât de mic. Peste tot e nevoie de-o intrare. Caută intrări cu disperare. Nu te încurca să te gândeşti la vreo ieşire. Nimeni n-o face. Poate din cauza asta ne simţim cu toţii blocaţi, încremeniţi în indeologii anacronice, incapabili să repornim războiul de ţesut viitorul, cu degetele prinse între roţile zimţate ale maşinăriei universale de făcut vise. Ne-am înghesuit să intrăm şi acum nu mai ştim pe unde să ieşim. Dar nu face exces de zel şi nu te gândi niciodată la consecinţe. Ar însemna să ai o minimă preocupare pentru planificare, şi asta în România echivalează cu un zbor pe viaţă deasupra unui cuib de cuci. Nu te opri din învârteli pentru că aici, oricât de tare te-ai învârti, nu te apucă niciodată ameţeala. Probabil că Dumnezeu, cititind Alice în ţara minunilor, s-a simţit provocat şi atunci   i-a creat pe românii epocii moderne. Fii patriot şi dă mână cu mână, până când ai alături un văr de-al unui paznic de la depozitul de ţigări, un şofer care are un unchi în poliţie, o fină angajată la serviciul de vamă şi o prietenă de familie, logodnica unui consilier local care are un butic. De-abia atunci poţi spune că ai făcut încă un pas înainte spre a fi fericit.

 

Al patrulea nivel nu e cel mai spectaculos, dar e cel mai uşor. Fii nepăsător. Arată dezinteres pentru tot ce te înconjoară şi pune-ţi creierul la murat, ca să ai toată viaţa de unde să scoţi gogonele raţionale. Nu mai gândi, ca să nu fii nevoit să crezi în ceva şi dă-ţi cu părerea despre orice, numai ca să te aflii în treabă. Lasă-ţi orizontul liber până la uşă şi nu te emoţiona decât la înmormântare şi la nuntă. Atunci când moare mireasa. Nu ajuta pe nimeni, decât dacă îţi îmbunătăţeste statutul social şi nu face acte de caritate fără să fie televiziunile de faţă. Nu ridica un deget pentru cei nevoiaşi, decât dacă e vorba de degetul mijlociu. Nu vorbi frumos despre nimeni şi numeşte-l cu dispreţ beţiv pe bătrânul întins pe jos în staţia de tramvai. Uită-te senin cum doamna cu pălărie albă e buzunărită în tramvai şi fă-le cu ochiul complice golanilor care-i taie geanta cu lama. Cine-a pus-o să-şi pună pălărie? Condamnă tentaţia şi fii îngăduitor cu păcatul. Lasă-ţi gunoiul pe marginea drumului, nu recicla, căci ecologia e pentru terminaţi şi, dacă poţi să iei cu japca nişte pădure ca să-şi fie iertate păcatele, măcar scoate nişte bani buni pe ea.

 

Beneficiarul celui de-al cincilea element al crimei este encefalul. În lipsa oricărei vibraţii sociale, cortexul are nevoie de ocupaţie, de-o activitate care să-l ţină în formă, să-l menţină ascuţit, să-l ajute să-şi amintească să respire, să manânce şi să se şteargă la fund. Fii intrigant. Fii în competiţie neloială cu toată lumea. Consideră-ţi a priori aproapele drept cel mai mare duşman şi fă tot ce poţi să-i aduci sfârşitul.    Transformă-te în arahnoida mentală în a cărei pânză parşivă încape lumea, soarele şi luna. Specializează-te la tras sforile şi asigură-te că eşti cel care-i împinge scaunul de sub picioare celui care şi-a băgat capul în laţ. Astfel poţi ajunge chiar preşedinte. Discreditează fără să clipeşti, fă alianţe mincinoase, admite compromisuri mai mari decât ai fi vrut, jură-te strâmb, amanetează-ţi soţia, taie-ţi craca de sub picioare, îndatorează-te cu 2-3 ani din viaţă la Dumnezeu, vinde-ţi sufletul Satanei dacă e nevoie, numai înfundă-l pe cel de lânga tine. Calcă-i apoi pe cap şi îndeasă-l în mocirlă, ţine-l apăsat cu talpa pe gât, uită-te cum se zbate, cum se îneacă făcând clăbuci, asigură-te că nu mai mişcă, apoi dă-i o flegmă. Uită-l şi lasă-l să putrezească. Mai sunt atâţia de eliminat.

 

Al şaselea şi al şaptelea punct vin împreună şi sunt hibridul bicefal obţinut prin împreunarea monstrouasă dintre lene şi neştiinţă. Din lene rezultă apoi minciuna, iar din nestiinţă, frica. Teama puturosului de a nu trebui să remedieze te va ajuta să ignori orice problemă. Minţi, pentru că ai cea mai bună circumstanţă atenuantă. Lenea. Minţi pe toată lumea în legătură cu orice greşeală, făcându-o astfel să dispară. Alice în ţara minunilor nu are nici o şansă. Minte-te şi pe tine dacă e nevoie şi acceptă-ţi credul minciuna numai ca să nu-ţi priveşti eroarea în faţă. S-ar putea să fii tu cel responsabil de ea. Aşa că mai bine participă la consensul falsităţii şi ţine-ţi fleanca. De unde ştii că dacă ceri schimbarea ea nu va începe chiar cu tine? Spune-ţi conservator şi lasă totul aşa cum este. În fond, de ce să schimbi ceva ce merge foarte bine. Suntem cu mult mai deştepţi decât americanii pentru că ştim mai multă matematică. Avem cea mai bună şcoală de gimnastică. La fotbal putem să ne batem cu orice echipă din Europa. În curând, România o să-şi revină din recesiune. Am făcut mari progrese în lupta împotriva corupţiei, n-am sustras nici un ban din bugetul statului, tot ce fac e din dragoste pentru România, good evening Budapest. Mamă, dar ce bine minţi. Ai potenţial.

 

Al optălea pas e pentru avansaţi şi cere o conştiinţă tăbăcită, un cod moral ciuruit de tentaţii şi un suflet cu urme de vărsat de vânt. Fii necinstit, fură. Fii lacom şi hrăpăreţ. Caută-ţi mântuirea în precauţia cu care eviţi să fii prins. Aspiră la iertarea divină cu un cazier curat. Ai şanse. EL e singura ta şansă, dar şi cea mai buna scuză. Dacă Dumnezeu voia să fim cinstiţi, nu inventa fraierii, nu? Dacă eşti excesiv de religios şi scrupulele tale încep cu Dumnezeu, atunci probabil că pretextul acesta nu te mulţumeşte. Nu conteaza, încearcă-l pe oricare altul. Orice motiv e bun când te ajută să bagi mâna mai adânc, să apuci mai mult, să delapidezi mai eficient. Acum la modă e “dacă nu fur eu, fură alţii”. E ideal pentru că aruncă din enunţ responsabilitatea pe umerii celorlalţi şi te transformă în victimă inocentă a unei presiuni malefice. E mai bun chiar decât Dumnezeu. Nu numai că te absolvă de orice implicare în tâlhării, ba, mai mult, te scapă şi de concurenţă la judecata de apoi. Numai blamându-i pe ceialalţi pentru greşelile tale ai şansa unui tête à tête cu Sf. Petru. Poate aşa primeşte şi el o atenţie,  ceva. Vorba aia, poţi să-i faci rost de orice. Când îl vei întâlni vei fi deja implicat în proxenetism, fraudă imobiliară, trafic de artă, droguri, influenţă şi armament.

 

Ne apropiem de sfârşit. Mai aveţi puţin şi veţi fi complet asimilaţi de elita acestui neam. Cu numărul nouă este invidia. Fii ranchiunos şi pizmaş. Nu ierta pe nimeni şi nu lăsa pe nimeni să te ierte. Cere-ţi însă iertare des. Dar ai grijă. N-o face niciodată sincer. Pune-i piedică oricui aleargă numai ca să nu ajungă mai repede decât tine. Chiar dacă nici nu ştiai unde se duce. Când depăşeşti pe cineva nu sta pe gânduri şi dă-i un brânci. Nu poţi să rişti să te trezeşti cu un comeback. Poartă pică celor mai frumoşi ca tine, blesteamă-le fericirea celorlalţi şi ia-o ca pe-o ofensă de neiertat atunci când colegul tău de bancă din liceu te anunţă că-şi ia casă la Snagov. Nu ajuta pe nimeni ca să nu ai remuşcări în caz că ajutorul tău prinde bine. Mulţumeste-te să-i căinezi superficial pe cei mai necăjiţi cu satisfacţia interioară a unei răzbunări pe divinitate, cu moralul ridicat de dovada tangibilă că alţii o ard mult mai nasol decât tine. Bucură-te de eşecul celorlalţi ca şi cum ar fi reuşita ta şi consideră-te îndreptăţit să le joci pe mormânt celor care s-au împiedicat deja. Deşi şi-au făcut un serviciu nici nu te gândi să le mulţumeşti. Ţi-au eliberat nişte sinapse pe care le poţi folosi ca să corodezi planurile altora. Muşcă mâna care te hrăneşte şi înjunghie sânul de la care sugi. Dacă are să-ţi dea, înseamnă că e mai ajuns decât tine. Dacă eşti norocos o să apuci să-l vezi pe vecinul de la şapte cum o ia razna din dragoste şi îţi trece prin faţa geamului înainte de a se izbi de asfalt. Doamne, ce l-ai mai blestemat în gând când s-a angajat inginer în Dubai.

 

În ritm solemn de tobe am ajuns la ultimul pas. Al zecelea cui bătut în noul vostru statut. Ce lipseşte ţine de detaliu, dar exact aici se ascunde geniul, aşa că n-o să mai tergiversez şi-o să vi-l zic pe şleau. Fii umil. Asta înseamnă că eşti complexat. E bine. E sursa tuturor compromisurilor. Pe ea trebuie s-o cocoloşeşti şi s-o ocroteşti ca pe-un pui orfan de pisică. Doar când îţi asumi condiţia inferioară şi vrei s-o compensezi prin abuz, incorectitudine şi batjocură poţi fi cu adevărat perfid, mişel, putrezit moral, zburdând liber pe pajiştile necrozate ale ticăloşiei abjecte. Până acum ai fost un impostor. Mai trebuie puţin şi-o să devii un român profesionist. Fii gata să te terfeleşti şi acceptă cu ochii în pământ orice nedreptate, pentru că asta îţi garantează că-ţi va veni şi ţie rândul. La un moment dat o să degradezi şi tu pe cineva la fel. Nu lua demnitatea şi respectul de sine ca pe ceva personal. Amândouă vin împreună cu portofelul de piele de crocodil. Înghite rahat direct din găleată, căci peste un timp poţi fi sigur că-l vei voma ca să faci loc la icre negre. Şi cineva va sta în genunchi şi-ţi va ţine tava de antreuri pe cap. Caută decerebrat satisfacţia pe care ţi-o dă golirea vezicii pe faţa cuiva şi şterge-te repede cu batista pe frunte, ca să nu laşi dârele de pişat ale altora mai şmecheri ca tine să-ţi murdărească gulerul cămăşii albe. Când ajungi îndeajuns de sus încât cerul se înseninează şi nici o sculă nu-ţi mai picură-n creştet, reglează-ţi atent jetul asupra celor de jos şi încearcă să nu te stropeşti pe pantofi. Te vei simţi ca după o lungă partidă de sex turbat cu o curtezană pricepută. Apoi hrăneşte-ţi orgoliul din sentimentul de putere pe care ţi-l lasă ochii în lacrimi ai cuiva care te-ar băga în pizda mă-tii pe loc, dar nu poate pentru că are două rate la bancă.

 

Felicitări, aţi reuşit. De acum înainte sunteţi pe cont propriu. Vă urez mult noroc. De fapt, nu. Îmi doresc să vă împotmoliţi la mal, să cădeţi în şanţ, să vă rupeţi picioarele şi să fiţi loviţi de cea mai nefericită soartă. Aş da chiar eu de bunăvoie cu maşina peste voi, însă nu are rost. Încă mai costă destul de mult să scapi de crimă premeditată. Aştept la un loc cu toţi ceilalţi să alunecaţi şi să cădeţi. De abia atunci o să mă reped să vă iau la picioare şi să vă dau cu bordura în cap. Apoi o să ţopăi înjurându-vă memoria de mamă şi vă voi dărâma casele cu buldozerul ca să-mi fac bloc de închiriat. Nu înainte însă de a vă fura toate bijuteriile din dormitor, banii de întreţinere din bucătărie şi covorul persan din camera de zi. Până la urmă, eu am urmat paşii ăştia înaintea voastră. Sunt deja noua generaţie de român. Amin.

Bube amare – Atelier de integrare in Romania -Part I

România e cenuşie şi tristă. După cum într-o încăpere dintr-o casă bătrânească uitată de familie se depune un strat de praf cronic, şi timpul care se cramponează să nu treacă îşi lasă în prospeţimea mobilelor urmele însângerate ale unghiilor, adevărul cromatic al încăperii estompându-se implacabil, până la dispersarea totală in anodin, la fel şi acest spaţiu abandonat de ingeri cu lehamite, ca pe-o pierdere de vreme, are un acoperiş îmbâcsit şi mucegăit de ironie divină, pedeapsă rafinată pentru alungarea serafimilor. Pluteşte invizibil în atmosferă, modificând gravitaţia, deformând realitatea, răsturnând-o absurd, răsucind-o de capete ca pe-o cârpă mizeră de spălat latrina unui bar, torturând-o agonizant în menghina arbitrariului, stâlcind-o sub greutatea sufocantă a penibilului ca artă, sodomizând-o decerebrat cu scula bleagă a fatalităţii, anulând viitorul, decupându-l aberant, dosind mişel orizontul după un perete gros de neputinţă. Poluarea de acest tip dăuneaza cel mai rău raţiunii. Al celei ideale. Există o diferenţă între vintage şi degradarea crasă.

 

Oamenii sunt mai abătuţi decât câinii vagabonzi, care hălăduiesc fără ţintă pe străzile decrepite ale oraşului, uneori mănâncă mai prost, se îmbracă în negru din Obor, femeile îşi abandonează zi de zi preocuparea genetică pentru a fi frumoase undeva între locul de muncă nepotrivit, second hand-urile cu un singur preţ şi ochiul aragazului care scapă gaze, copiii anemici, coloraţi pământiu, înjură fantezist în ganguri mirosind dens a urină, unde desenează castele pe cimentul crăpat, iar blocurile rămân, dupa ce sunt renovate, cu ceva meschin, ceva nepotrivit, o zi proastă din viaţa unei minţi înguste, ceva care, atunci când le priveşti, te descurajează, îţi taie orice avânt, te lasă cu impresia că vei sfârşi într-un apartament cu pereţii strâmbi, fără pensie, aşteptând salvarea, având la cap o reţetă necompensată, un coltuc întărit de pâine şi-un os uscat de pui, cu televizorul aproape stricat, parţial color, care nu mai prinde decât dezbateri politice despre pensii, singuranţa socială şi hoţii parlamentare, înmuiat în dejecţii şi vomă, subiect copios pentru ştirile unei televiziuni interesate de ştiri morbide şi fără nici un interes, iar ultimul lucru pe care-l vei vedea inainte de a pleca dintre cei vii, săraci şi nefericiţi, va fi imaginea vecinului din blocul de vizavi care aruncă mucurile din scrumieră de la balcon.

 

Suntem o ţară, dar trăim dupa regulile şi aspiraţiile unei comune, nu cea din Paris, ci de pe undeva din Etiopia, iar asta ne trage la faţă, ne macină ficatul, ne irită nervii, ne infectează visele, ne urâţeşte dorinţele, ne scade speranţa de viaţă, şi ne lungeşte cearcănele. La fel ca o noapte de dezmăţ studenţesc. Numai că noaptea asta ţine o viaţă întreagă şi nu se termină atunci când nu mai e nimic de fumat, băut şi tras, ci se repetă la nesfârşit, ca un disc uitat într-un patefon defect, care merge în buclă, la infinit, te imobilizează în senzaţia de epuizare de după o petrecere reuşită, până când îţi netezeşte circumvolunţiunile prin nesomn şi te dezobişnuieşte de amintirea unei vieţi normale, abrutizează reacţiile, ciunteşte hâd generozitatea, toacă priorităţile, devine balast nefast pe scara evoluţiei, te retrage în animalitate murdărind raţiunea, împietrind grotesc sensibilitatea.

 

Atunci te predai rutinei acoperindu-ţi ochii cu nepăsare, ca să nu vezi dezastrul din jur, iar giulgiul perfid al resemnării iţi acoperă trupul, iţi fură culoarea din obraji, iţi astupă sclipirea din ochi, iţi îndoaie linia zâmbetului, iţi înmoaie genunchii, iţi micşorează boaşele, îţi cocârjează coloana, obligându-te să priveşti in jos. Vestea bună este însă că pentru această molimă există un antidot.[...]

va urma

Bube amare – Rockstar – Part II

[...]De obicei sunt împins pe stradă, mai ales sâmbătă noaptea, de gardienii de pe la vreun club. Sunt înfricoşat de fiecare dată când mă împinge un gardian. Reflexul rămâne în sânge, chiar dacă au trecut douăzeci de ani. De aceea sunt sceptic când vine vorba să interacţionez cu instituţiile statului. Mi se pare că vor să mă păcălească şi, ştiindu-mă destul de naiv, prefer să nu am de-a face cu ele. Degeaba, însă. Vin după mine. Sunt îngrozit că, într-o zi, va trebui să-mi schimb buletinul. Paşaportul cred că a expirat deja. Sunt arogant, ar spune unii, şi nesocotesc rolul esenţial al unui funcţionar public. Nu-l nesocotesc, n-am ajuns aşa departe, eu încă sunt la stadiul în care nu ştiu dacă se mai dă şpagă sau nu ca să-ţi iei permisul de conducere.

Sunt circumspect când văd trupuri de fete îmbunătăţite chirurgical până la ultimul nivel cum îşi evaluează agramat succesul în kilograme de Coco Chanel, şiraguri de aur şi buzunare la Luis Vuitton, măsurându-şi valoarea în al cui bărbat o are mai lungă. Haina de blană. Pot oare să-mi doresc să devin lichea, dar şi şofer de vedetă? Ar fi prea mult noroc pentru o singură viaţă şi, dacă aş fi băgat în seamă de vreun guru defect al ziarelor de scandal, ar fi ca şi cum mi-ar fi pus Dumnezu mâna în cap. Însă nu cred. Sunt prea cinic ca să câştig la loto şi am simţul ridicolului prea dezvoltat ca să cresc tirajul vreunui ziar cu noii mei adidaşi. Sunt vechi, roşi şi demodaţi.

Sunt isteric când vine vorba de accidentele domestice din cauză că mi-e tare greu să găsesc meseriaşi care să nu mă înşele. Sunt încâtant că mi-am cunoscut parchetarul. Un tip deosebit, cu fason iberic, cu ochelari studenţeşti, şi care avea obiceiul să bea o bere la prânz. Îmi povestea câte trei ore pe zi cum se lucra de profesionist în Spania, două muncea şi-apoi lipsea o săptămână. Sunt vinovat de criza de nervi care l-a adus înapoi. Mi-a spus răspicat cum se poartă clienţii în Spania şi-a lucrat în bătaie de joc românească până la sfârşit. Probabil că aerul e de vină. Dacă Roma ar fi fost construită în România, înainte de alegeri ar fi fost terminat primul apeduct şi s-ar fi oprit lucrările la Colloseum, pe motiv că s-a greşit proiectarea şi nu iese rotund la mijloc.

Sunt inventiv şi plin de resurse când te injur din faţa televizorului, însă tu te dai cu sclipici pe sâni şi te prefaci că prestezi în direct. Sunt de bună credinţă şi te las în pace, schimb canalul pe doi ciocli vorbind nearticulat despre două decrete care nu mă fac mai bogat. Dimpotrivă, mâine mai am de plătit o rată. Sunt împotriva utilizării excesive a televizorului şi mă ofer pe mine drept exemplu. Cunoscându-mă acum şi atunci, pot spune că sunt mult mai dobitoc decât eram acum 5 ani. Asta îmi scade automat 5 ani din viaţă. Pentru cine are obiceiuri de securist, sunt puţine de spus despre această perioadă. Televizorul mi-a ocupat tot timpul. Sunt peste 60 de canale şi sunt usor de manipulat, mă abţin cu greu să nu plâng când îi omoară pe Bonnie şi Clyde, ţin cu Scarlett mai mult decât cu Rhett, dacă ar fi să pot fi altcineva, aş vrea să fiu Mickey Knox din “Natural Born Killers” şi nu mă pot hotărâ încă între Tarantino şi Wong Kar Wai. Cu toate astea, nu suport să fiu luat de prost, aşa că mă uit doar la două. Pe unul joacă Barcelona, iar pe celălalt, Scooby Doo. Am evoluat faţă de copilărie, când erau bulgarii şi Mihaela.

Sunt respectuos cu vânzătoarea de la chioşcul din colţ, care mă serveşte ca şi cum mi-ar face o favoare, şi îmi poartă pică pentru că nu-i las bacşis 10 bani la ţigări.  Nu sunt zgârcit. Sunt încăpăţânat. Îmi doresc să-mi zâmbească, deşi n-o plac, dar nu pot să platesc pentru asta. Ar însemna s-o jignesc. Sunt uimit de fiecare dată când şoferii de taxi îşi posedă abuziv liberul meu arbitru şi îşi sustrag zâmbind restul până la o sută. Sau aparenţele chiar înşală şi par mai prost decât sunt.

Sunt şocat uneori de incapacitatea naţională de a învăţa din propriile greşeli şi lipsa oricărei preocupări analitice pentru trecut. Astfel ajungem unori în situaţia paradoxală de a înlocui la ani distanţă un cizmar cu un cioban. Sunt serios când mă necăjesc că mă înşală idioţii şi îmi aduc aminte cu resemnare de ziua în care, la zece ani, m-a pus învăţătoarea să desenez anii 2000. Hipnotizat de magia lui Jules Verne, am desenat farfurii zburătoare. Ieri a plouat în Bucureşti şi sunt mândru să recunosc că nu m-am udat aproape deloc. Am o condiţie fizică de invidiat. Am sărit printre schele, două şanţuri abrupte, am trecut pe partea cealaltă, păşind în echilibru perfect pe o bucată de tablă aruncată în mijlocul străzii ca geamandură şi punct de reper, am evitat din şolduri jetul de apă murdară de sub roţile unei jeep ale cărui geamuri zbârnâiau în ritm de House. Am primit un claxon în semn de felicitare pentru prestaţie. Sunt încântat când binedispun un ţăran. Cerul se limpezeşte şi viaţa capătă sens. Cred că, în scurt timp, cu puţin antrenament, aş putea fi în echipa olimpică de evitat bălţi. Elveţienii habar n-ar avea să evite o baltă. Am fi multiplii campioni olimpici câţiva ani la rând, până când federaţiile bogate ar putea să-şi construiască săli de antrenament în care să simuleze ceea ce pentru mine e drumul spre pâine. Cu asta, am mai tăiat cinci aniversări de pe listă.

Sunt fericit pentru că am primit un autograf. Era destul de frig, dar el umbla dezbrăcat, aşa că m-am gândit că fusese surprins ciugulind în farfuria vreunui soţ întors mai devreme acasă. Mă aşteptam, meschin, să-mi dea vreo sumă de bani uriaşă, pe care s-o administrez cum cred de cuviinţă, până scapă el de belea. I-aş fi folosit să-mi rezolv câteva urgenţe şi să plec o săptămână la Amsterdam. Pe dracu. Văzându-mă în expectativă, mi-a cerut un pix şi-o hârtie de-o sută. S-a semnat şi mi-a înapoiat doar banii, băgând pixul în chiloţi. Sunt mereu deschis unui dialog, aşa că, în loc să-l înjur şi să-l scuip, să chem bodyguarzii să-l încingă, să-l trimit după gratii o noapte, am dat din umeri, cerând o explicaţie. Shhh. Nu m-ai vazut. Crede-mă, sunt vedetă, mi-a spus el. Asta valorează o grămadă de bani. Şi a fugit. Nu-l înţeleg pe bărbatul care a luat de nevastă pe cineva cu preferinţe atât de joase. Poate-i urât şi cu scula mică, mi-am zis, şi am trecut mai departe.

Sunt dependent de miciile detalii care devin repere atunci când te arunci în absurd, când te zbaţi în derivă printre nonsensuri, când te sufoci înghiţit de agresivitate şi intoleranţă, când te blochezi în lipsa de educaţie. Le poţi folosi ca ritualuri protectoare, care-ţi aduc aminte de tine însuţi şi îţi ghidează evoluţia emoţională într-o zi normală de muncă în zadar. Să fumezi o ţigară la cafea, să te uiţi pe geam la balconul de vizavi, numai ca s-o vezi pe bătrâna care hrăneşte păsările de la balcon, să asculţi o melodie însorită, să îţi suni iubita la prânz, să-ţi torni un pahar de vin când ajungi acasă, să te joci cu pisica înainte de a adormi.

Sunt vecinul pe care nu-l saluţi pentru că, după ce l-ai inundat de două ori  într-o săptămână, te-ai simţit jignit, ca proprietar, când ţi-a zis că e asigurat şi data viitoare te va pune să plăteşti. Ai tot dreptul, şi te sfătuiesc ca data viitoare să-mi răspunzi la buna ziua cu un scuipat. Cine mai plăteşte în România ceva, cine-şi mai cere scuze şi cine îşi mai asumă responsabilitatea unui eşec? De ce să fii tocmai tu? La urma urmei, eu am greşit că am fost civlizat şi în România eşti civilizat doar cu străinii. La bloc, toţi vecinii sunt o familie. Şi-n familie ne putem da în petec, putem să ne băşim la masă, să grohăim după ce-am terminat sticla de coca cola, să ne înjurăm femeia, să ne pută picioarele, să ne lăsăm burta normală, să nu ne spălăm pe dinţi, să bem direct din sticlă, să înjurăm la meci şi, în general, să renunţăm la orice autocontrol. Chiar să ne pişăm în frigider, dacă vrem. Poţi să mă numeşti porc, iar eu îţi întorc complimentul şi pun în fiecare dimineaţă la maxim Nickleback. Cam uşurel pentru un bărbat. Ce vreţi? Am tot scăzut anii de viaţă şi îmi iese la socoteală că nu mai am mult de trăit. Bineînţeles, mă descurc execrabil la manevrat de cifre, aşa că aş putea să mă înşel. În orice caz, She wants revenge nu mă trezeşte la fel de bine ca   pe-un adolescent şi nici moralul nu mi-l prea mai ajută, ceea ce înseamna că-i mult mai potrivit pentru prânz când, de obicei, mă deprim.

Sunt omul de pe stradă, camuflat sub barbă şi ochelari de soare. De obicei trec în grabă. Sunt naluca îmbracată în verde din faţa vitrinei magazinului de vizavi. Nu mă cunoaşte nimeni, iar ce sunt, rămâne doar pentru mine, ascuns sub haine, protejat în spatele privirii absente. Păşesc a contrecoeur într-o lume pe care n-o vreau, printre oameni pe care nu-i mai suport, izolat între left-ul şi right-ul de la ipod, comprimat în mine de regulile de comportament în public. Mă încadrez stângaci în cohorta de oameni ai muncii şi mă îngrămădesc în staţia de tramvai, înghesuit, contorsionat, cu urechea lipită de acordeonul unui cerşetor, busculat de pensionare nevrotice, martor jenat al conflictului între generaţii cu iz de Ferentari scăpătat aberant în Dorobanţi. Prognostincul e rezervat. Metastazele sunt tot mai dese.

Sunt subversive, căci sunt singur. Deci pot fi oricine, instalatorul care citeşte ziarul lângă tine-n metrou, asistentul de credite care-ţi refuză împrumutul sau stewardessa căreia i-ai trage-o, dar nici nu se uită la tine. Aleg însă, cum îmi e stilul, totul, necondiţionat şi fără clauze mărunte. Arătaţi-mi unde să semnez şi daţi-mi stiloul. Pixul mi l-a furat mai devreme un amant puber. Deschideţi şampania şi daţi drumul la muzică. De azi înainte, până când o să mi se termine anii, aleg să fiu rockstar.