P.S. Anatomia scrisului – Tratament pentru prejudecata – Part II

O țară săracă se recunoaște după importanța pe care o acordă locuitorii săi banului, iar o cultură nevoiașă după câți dintre artiștii săi sunt mai atenți la promoțiile la zahăr sau ulei decât la valoarea estetică a sensibilității și expresivității lor. Trăim într-o lume cu o anatomie spirituală anormală în care coloana vertebrala a fost înlocuită de contul în bancă, obiectul aspirațiilor a căzut din spațiul ideilor și-a fost ascuns într-un pod căruia i-am zidit ușa, fiind înlocuit de totemul strălucitor al unui fișic de euro, Jeffrey Franks e mai cunoscut ca Anne Frank, interesul pentru Blaga e nul în ceea ce-l privește pe Zamolxe dar se trezește imediat când vine vorba de costurile triple pentru o autostradă, căsătoriile au eliminat din ecuație sentimentul aducând în formula de calcul câți bani aduce nunta și câți se cheltuie cu botezul, Isus a devenit din păstor căruia îi cerem liniște și pace, cămatar la care ne plecăm pentru niște bani în plus ca să trecem luna, până la următorul salar. Suntem o țară de directori pentru că muncitorii mor de foame. Suntem o țară de contabili pentru că dorim sa fim cât mai aproape de ceea ce ne lipsește. Suntem o țară de oameni de afaceri pentru că încă mai există pământ de vânzare. Suntem o țară de fotomodele pentru că trupul e singurul lucru de vânzare atunci când mintea lipsește. Suntem o țară de țigani pentru că soarele răsare pentru toți și încă ne mai putem bronza pe gratis. Suntem o țară unde doar nebunii, proștii sau impostorii mai visează să devină artiști pentru că primele două categorii  nu vor avea ce să pună pe masă iar ce-a de-a treia e prea incompetentă pentru postura de director sau contabil. Pilula salvatoare mi-a fost administrată în aceeași cameră tapetată de calculatoare antediluviene, printre monitoare oarbe, de culoarea caramelului, printre tastaturi pătate de mai multe generații de degete decât sfintele moaște. Am înghițit pastila surprins și m-am ridicat în picioare în fața a 25 de semne de exclamare, 25 de pâini proaspete, dospite în esențe de curiozitate, 25 de drumuri educate în spiritul realității apropiate gata să se continue pe cărările răcoroase ale cercetării de sine, 25 de păsări pe o cracă așteptând cu răbdare să li se dea voie să-și deschidă aripile imaginației ca să zboare deasupra lumii, 25 de săgeți tremurând în tensiunea unui arc, căutând o țintă, 25 de fire colorate, în bătaia vântului, cerându-și tacit dar ferm dreptul de a se împleti într-o poveste,  25 de sunete distincte căutând partitura corectă pentru a compune o melodie, 25 de copaci tineri care caută apă, 25 de nuanțe ale aceleiași culori plănuind să acopere cerul cu un curcubeu, 25 de zile de naștere sărbătorind aceeași viață, 25 de spice care îi cer vântului să bată, 25 de semne bune care vor să se arate, 25 de destine pregătindu-se să se aștearnă pe o pagină, 25 de pagini albe dornice să se acopere de litere, 25 de voci care caută să se scrie, 25 de stropi de ploaie care cad pe fața arsă a unui rătăcit în deșert.  Și eu. Postura, deși flatantă, impune responsabilitate și în același timp ascute spiritul și obliga mintea la claritate înlăturând demonii isterici ai nesiguranței. Am fost tentat să mă așez la loc în fotoliu dar am rămas în picioare. Tratamentul era eficient iar evoluția bolii satisfăcătoare. Bolnavul stătea pe picioare și mai mult, a zâmbit. Am început să vorbesc.

Monotonia este dușmanul perfid al creativității, iar rutina este bățul din roatele voinței, vălul orbitor de întuneric al blazării, verișoara primară a greșelii, portretul pictat de nebunie al morții. Ne-am obișnuit să trăim într-o vedere, să ne ciocnim de manechine fără expresie, să ne numărăm orele până la moarte într-un muzeu de statui de ceară. La întrebarea “Ce mai faci?” nimeni nu mai poate să răspundă decât bine unde binele nu mai definește un calificativ al calității vieții ci constanta dăunătoare a paraliziei sociale din care facem parte. Ne trezim fără să mai așteptăm nimic și ne culcăm bucuroși că nu s-a întamplat nimic pentru ca am învățat pe propria piele ca dacă sperăm vom fi dezamăgiți, iar dacă ceva se petrece undeva nu poate fi decât o nenorocire. Ne transformăm din timpul vieții în vestigii arheologice îngropați în abuzuri, umilințe și eșecuri resemnați de la vârste din ce în ce mai fragede să fim descoperiți de sub mormanele de moloz numai cu ocazia ultimului drum. Ne-am obișnuit atât de tare să ne contemplăm propria viața ca pe-o fotografie îngălbenită de vreme și de ploi încât am uitat că timpul e pelicula care nu se termină niciodată dintr-o cameră de luat vederi și îi purtăm pică celui care vrea să mute unghiul de filmare câțiva metri mai încolo pentru că dintr-o altă perspectivă vom descoperi ca în loc s-o trăim, am irosit-o. Stăm astfel si privim în gol, cu gândurile amorțite de plictiseală la aceeași scenă a carei detalii le știm pe de rost, pe care le-am moștenit din tată în fiu, în care unii își fac de cap pe pielea noastră iar noi stăm cuminți și suportăm. Nimic nu se pierde, totul se transformă a devenit nimic nu se schimbă, totul se uită. Suntem fosile ale istoriei înghețate în capsula timpului și ne naștem distribuiți ostatici într-un film de serie B, care se repetă în buclă, din care ieșim în rol de răpitori, lipsiți de glorie,  pe ușa din dos a platoului de filmare. Injecția de prospețime mi-a fost administrată între două pauze de țigară în timp ce exemplificam pe-o coală cum să faci dintr-o idee un univers. Dintr-o dată au țopăit printre scaune, și-au ițit capul din pereți, dintre planșele improvizate pentru alte seminarii, de sub mobilele desperecheate, cu boli articulare grave și cu sertarele pline de cicatrici, s-au fâțâit în sus și-n jos pe ușa cu aspect de ciocolată și culoare de icter, s-au developat din haloul de lumină din jurul aplicelor cu modele întortocheate, ușor chicioase, ce-ți atrăgeau atenția când căutai din priviri un ceas, un bișnițar cu nume de superlativ, burtos, violent și iubitor de animale, îndrăgostit de o târfă îmbrăcată în latex, cu ochi verzi, sau albaștri, sau câte unul din fiecare culoare, un mafiot perfid, invidios și lacom, o judecătoare la menopauză cu obiceiuri sexuale bizare, o psiholoagă lipsită de onoare, un polițist cu nume mesianic, integru când vine vorba de șpagă, însă cu o interpretare originală a codului penal după o partidă de sex oral. Lumea a început să se învârtă după mecanismele tinereții, universul a căpătat culori în obraji, statuile s-au coborât de pe socluri și au început să danseze, arhetipurile răstignite pe crucea infamă a previzibilului și-au smuls mâinile din cuie și-au început să aplaude, insectarul social s-a făcut praf, etichetele înfipte-n oameni s-au amestecat și exponatele s-au răspandit fără nume, împrăștiind vesel o aromă de primăvară, tabloul prăfuit al unei societăți mediocre s-a ridicat bătut de vânt, s-a lepadat de rama care-l imobiliza forțat și a devenit zmeu ce survolează fără complexe, direcție sau limite orașul, rictusul înțepenit pe obrazul paralizat al realității s-a arcuit luând forma prietenoasă a unui zâmbet, sperietoarea de ciori îmbrăcată în costum sobru de cioclu de la căpătâiul pustiului național și emoțional și-a rupt nasturii, și-a suflecat nădragii, și-a tras un pumn în nas și a început să facă pe clovnul.  Bolnavul a prezentat pofta de mâncare iar ficatul fibrozat de lehamite și lipsă de speranță n-a mai fost dureros la palpare.

Reflexul atavic al retragerii în munți, dualitatea perpetuă între supușenie și mișcarea de rezistență, ambiguitatea de opinie specifică unei nații mici exclusă de la luarea marilor decizii, situația neclară și nehotărâtă a poziționării noastre naționale în raport cu alte state, obligativitatea permenentă de a interpreta istoria în dublu sens după cum se înclina balanța de putere, veșnicul combat moral între instinctul de supraviețuire și disprețul pentru sistem, obișnuința doselii ilicite în virtutea argumentului că furăm de la cei care au furat de la noi, s-au rafinat, au căpătat nuanțe moderne și panaș germanic anexat la numere de cont din bănci elvețiene, au evoluat pierzându-și intenția inițială de supraviețuire, lepădându-se de balastul spiritual al rușinii, vopsind noțiunea de delapidare în culorile aprinse ale grijii pentru familie. Am dobândit abilitatea înșelăciunii din necesitate dar am cultivat-o din comoditate și am elevat-o de la statutul de rău necesar, vină asumată la rangul de stil de viață firesc al naturii umane, condiție de integrare în societate, alfabet al codului onoarei. Omisiunea a fost scoasă din rândul păcatelor și levitează în subconștientul național, după cum ne e mai la îndemâna, în purgatoriul regulilor de conduită, între selectivitatea diplomatică a informației, discreția scrupulosă a belșugului subit și modestia celui care s-a descurcat în viață. Am exersat atât de minuțios păcălirea celorlalți încât după ce am rămas fără subiecți am aplicat-o, din obișnuință, asupra noastră. Frica de nu afla vecinul cât de bine o duci provine din conștiința faptului că nu-ți meriți bunăstarea. Obiceiul de a ocoli explorarea propriei vieți se trage din neplăcerea incontrolabilă pe care o provoacă reîntâlnirea cu propriile fapte necurate. Boala mea era gravă și de aceea aveam nevoie de un tratament complex și intensiv. Pentru psihicul meu uscat de incredulitate  se impunea o repriză de hidratare așa că am primit o perfuzie de sinceritate. 25 de seturi de nume inventate bazate pe realitate mi-au ugmentat cortexul slăbit de sete. 25 de vieți complicate, cu nesiguranțe și decese, cu drame amoroase și secrete, cu obstacole neașteptate s-au ciocnit în aer, s-au spart în zeci de fraze, si-au căzut peste noi într-o ploaie răcoritoare de personaje. Din spatele fiecăruia dintre ele îmi vorbeau răspicat 25 de vieți deschise pentru a fi vizitate, 25 de exponate rare de sinceritate. Universul a devenit real, palpabil, a ocupat spațiul și s-a extins între pereții îngreunați de planșe ai camerei, s-a izbit de ferestrele cu cercevele deshuamate de lemn, căutând să iasă la lumina naturală a unui soare amenințat de furtună, să se facă cunoscut și celorlalți dintr-o altă perspectivă, să obțină validarea generală prin descoperirea voită a elefantului din cameră. Rezonăm emoțional cu maximă intensitate atunci când ghicim în spatele istoriei unor personaje, în umbra intereselor narative, disimulate de direcțiile potențialelor conflicte, nesiguranțele unei etape din viață  în care drama existențială e definită de-o răceală și necesitatea interpretării viitorului unei situații reale transpare timid prin jocul infinit al posibilităților pe care le oferă ficțiunea. Am făcut o reverență în fața celor care, cu generozitate și entuziasm, m-au lăsat sa trag cu ochiul la contextul emoțional  în care operau și unde pacientul aflat sub bisturiu era chiar propria viață. Ce poți cere mai mult de la un scriitor? Bolnavul a adormit fără ajutorul nici unui somnifer, s-a odihnit neîntrerupt și s-a trezit euforic. Tratamentul putea sa treacă la pasul următor.

Incapabilitatea de a-ți sonda trecutul se trage într-un mod pervers din frica de responsabilitate și de aceea actul artistic veritabil trebuie considerat înainte de considerentele estetice drept un act de curaj.  Sursa malefică a pseudo artei nu este în primul rând greșeala de ordin tehnic ci absența onestității pentru ca ea conduce invariabil la neînțelegerea vieții și la stafidirea prematură a ideilor, la golul de imaginație și în fazele terminale ale sindromului de fraudă artistică la decesul creativității. Peste mormântul ei se așterne lespedea tristă a nepăsării, iar în loc de epitaf la căpătâiul fanteziei va sta cu exces de zel un clișeu. Fuga perpetuă de consecințele propriei vieți handicapează spiritul văduvindu-l de principala armă împotriva plafonării, introspecția. În artă la fel ca în viață teama de a risca este predecesorul toxic din care se naște clieșul, otrava violentă care ucide nevoie de exprimare ce poartă în pântec creativitatea. Limbajul de lemn este pe lângă căutarea ineditului în expunere ceea ce este lingura de plastic, de unică folosință, față de vesela de argint. O soluție de avarie, nesatisfăcătoare, tolerabilă doar o singură dată, dar pe care dac-o speli ca s-o refolosești dă dovadă de sărăcie și lipsă de demnitate. Este meschinăria aceluiași compliment adresat la două femei diferite, prostia unei minciuni spuse de două ori în fața aceleiași instanțe care te-a condamnat prima dată. Starea mea de sănătate sufletească era încă șubredă așa că dupa analizarea nivelului de speranță am primit de urgență o transfuzie de creativitate. Bisexuali, lesbiene, traficanți de metadonă și dealeri de arme s-au așezat la aceeași masă cu doctori cu destine întortocheate, colonei S.S. cu afinități pentru evreice frumoase, bărbați în toate firea îndrăgostiți de minore precoce și escroace sexuale cu tendințe criminale. O fată cu carnea rece suferind de-o boală rară, încă necunoscută, a făcut cunoștiință cu un mafiot dornic de libertate, gata să omoare în numele dragostei pentru o vânzătoare, un adolescent plecat peste hotare si-a făcut apariția din mijlocul unei intrigi complicate ca să priveasca cum o copilă în scaun cu rotile își pierde mințile după ce își vede iubitul pierind pentru doua kile de verde, două zâne au părăsit povestea cosmopolită a unui tip îndrăgostit de mai multe târfe ca să bea o cafea cu un polițist batrân și cinic care urmărea o criminală ce nu poate avea copii.  Mai multe triunghiuri amoroase s-au rostogolit până în mijlocul camerei și-au explodat într-un curcubeu de hormoni împroșcând cu parfum de dorință o fată cu fire artistică ce refuză să se indrăgostească pentru că trebuie să salveze un copil. Mai mulți părinți abuzivi s-au întâlnit la o ședință în timp ce odraselele lor, ajutate de bunici, confidenți, avocați sau falși prieteni se alergau printre firele de praf din bătaia soarelui încercând să-și pună ordine în viață. Un cimitir s-a umplut de victime, o stradă de cupluri inedite, sălile de judecată au gemut de procese de corupere de minore, un copil s-a născut la închisoare, altul s-a vindecat de leucemie, un drogat a murit înjunghiat într-o bătaie, un orb s-a îndrăgostit de o cutiuță muzicală și doi îndrăgostiți au murit ținându-se de mâna fiind însă separați de religie. Starea bolnavului s-a îmbunătățit miraculos, prognosticul a devenit optimist iar pacientul a țopăit pe culoare așteptând nerăbdător biletul de externare.

Absența unei concurențe sănătoase, bazate pe performanță, viciază ireversibil starea de spirit, futilitatea eforturilor în făța invaziei de incompetență șubrezește încrederea de sine, aglomerarea sarcinilor imediate, ce țin de așteptările unei societăți aservite disciplinelor pragmatice, indiferentă la chemarea individului, nepăsătoare la nevoia de exprimare a spiritului uzează organul perseverenței artistice. Contemporaneitatea strivitoare a ascensiunii frauduloase fundamentată pe rășchitoarele fragile ale servilismului, pupatului în cur și al apartenenței la o sferă de influența descurajează și fac din bucuria procesului creativ, un lung și chinuitor proces de intenție intentat propriilor așteptări. Iminența nevoii de nutriție adjudecă licitația în competiție cu abilitățile native iar singurătatea imaginației înconjurată de dezinteres sau și mai grav de rele intenții sufocă entuziasmul și îi arborează leșul de catargul noduros și strâmb al abandonului. Evidența inutilității ostenelii comparată cu huzureala iresponsabilă a ignoranței, decorată cu titlul de mare artă, dezechilibrează balanță emoțională, toarnă ciment peste viața interioară și îi dă branci în râul de vomă care se varsă în aceeași apă și irigă același pământ unde se află și rădăcinile de unde ne luăm cu toții seva conștiinței de artist. Perseverența se pierde printre substanțele putrezite ale acelorași cuvinte, răbdarea moare cu dreptatea în mâna și talentul se retrage într-o hrubă, pe pustii, departe de peisajul funest al sensibilității siluită de arbitrariu, devenind eremit din dezamăgire, nu din vocație, trăindu-și viața ca să-și lingă rănile. Deși sunt convalescent mai am nevoie de un pas ca să ma vindec, ca să fiu sigur ca boala nu recidiveză. Mai am nevoie de o cură de perseverență. Am nevoie să văd 25 de minți tinere care merg mai departe, care continuă să se caute, care prin cercetarea lingivistică ne ajută pe noi, ceilalți, să ne regăsim în cuvintele lor. Ca recunoștiință pentru acest medicament rar în loc de șpaga pusă în buzunarul unui halat noi, toți foștii bolnavi de prejudecată, ne vom strădui ca din textele produse de 25 de minți tinere să facem o singură carte. Așa că, scrieți, fiți liberi, bucura-ți-vă de cuvinte și gândiți-vă că dacă totul merge bine ce scrieți azi pe o foaie, mâine veți putea citi dintr-o carte. Spor la scris!

P.S. Anatomia scrisului – Tratament pentru prejudecată – Part I

       Prejudecata este o boală mai veche decât HIV-ul, tuberculoza sau cancerul, care a făcut mai multe victime decât lepra, ciuma sau  febra tifoidă pentru că în forma cronică devine intoleranță, virus contagios și letal al spiritului, metastază a germenilor răului în sânul rațiunii. Însumează în definiție și exprimare păcatele tuturor celorlalte boli fiind contagioasă și virulentă ca vărsatul de vânt, la fel de greu de acceptat ca sifilisul, parșivă și invazivă după chipul și asemănarea neoplasmului, cu aceleași consecințe asupra spiritului ca accidentul vascular cerebral asupra coorodonării mișcărilor, slăbind mai violent memoria decât Alzheimer, șubrezind perspectivele viitorului cu forța diagnosticului de scleroză în plăci,  fragilizând liberul arbitru cu vivacitatea cu care leucemia își seacă victimele de puteri, controlând cotidianul cu autoritatea unei insuficiențe renale cronice, agresând țesutul fragil al psihicului colectiv cu manierele grosolane ale schizofreniei, schilodind sufletul, întunecând orizontul cu absurditatea dependenței de heroină, având ca sursa de inspirație necroza cazeoasă a tuberculozei și obturând unghiurile de vedere cu încăpățânarea glaucomului. Ceea ce face însă din prejudecată o boală cu adevărat infernală este paradoxul ce-i însoțește diagnosticul și monstruoasa evoluție. Este fără îndoială singura maladie de care omul nu vrea să se vindece, deși are la îndemână cel mai simplu tratament, speranța, precursor divin al vaccinului contra răutății, iubirea, care aerisește mintea, împrospătează sufletul și imunizează ireversibil spiritul.

            Sunt bolnav de prejudecată, iar simptomele sunt clare, o erupție cutanată de bube amare. M-am infectat, deși mi-am luat toate măsurile de prevedere însă hotarârile admirabile de acceptare, instaurarea legilor indulgenței, proclamarea solemnă a declarației de încredere în oameni, campania continuă de cucerire a bastionelor nesiguranței cu trupele multicolore ale experiențelor personale, cultivarea intensivă a spiritului cu răsadurile înțelegerii, recoltarea scrupuloasă a amintirilor pentru diagnosticarea corectă a prezentului, cercetarea în stare de libertate absolută a propriilor greșeli și condamnarea la viață a viitoarelor opțiuni n-au fost de ajuns pentru a combate infectarea subversivă cu doze mici de dezamăgire, frustrare, eșec arbitrar, absurditate, umilință și inutilitate. Am negat modelele unui sistem bazat pe fraudă și construit pe mormane de victime înjunghiate în spate, dar am fost obligat de curiozitate și de credința că pot schimba ceva să cooperez cu zâmbetul pe buze la propria inoculare infecțioasă, mi-am lăsat convingerile sa fie zdruncinate de nereușitele provocate de frica spiritelor slabe și m-am învinuit mai întâi pe mine, în locul încrederii a apărut pe nesimțite ranchiuna pentru ipocrizia altora, am acumulat dezamăgirile în același timp în care am cunoscut oamenii, am măsurat incompetența altora drept eșecuri personale, am deformat realitatea după unghiurile obtuze ale rațiunii  celor pe care-i disprețuiam,  m-am lăsat păcălit de mediocritatea mieroasă pe care-am lăsat-o ospitalier să-mi intre în casă, m-am abandonat fără să gândesc pe mâna măcelarilor de idei și mi-am lăsat spiritul ciopârțit de promisiuni deșarte, am urmărit năluci care s-au ascuns dupa ștate de plată lăsându-ma până la urmă cu buza umflată, am pus hoția ticăloșilor care se umflă-n pene între paranteze, iar după virgulă m-am așezat, cuminte, pe mine, am adunat frustrări, plangându-mi bunele intenții înmormântate fără fast sub urmele adânci de pași ale creaturilor supraponderale, scuipători neobosiți de gunoaie, am abandonat solul fertil al ideilor la cheremul viiturii mâloase a complexelor acelora cărora le-am dat credit de viteji și care mi-au înapoiat cu lașitate ură. M-am îmbolnăvit de maladia pe care-o recunoscusem până atunci la ceilalți și datorită căreia suferisem de când mă știam, iar din observator imunizat la răutate am devenit pacient nevolnic plin de păcate, din sol de pace în oglindă am privit un mercenar gata de orice ca să supraviețuiască, din stilul de viață închegat în jurul verbului “a face” au mai rămas doar aforisme, enunțuri admirabile a ceea ce nu mai puteam sa pun în practică. Am încetat să mai cred în oameni și atunci m-am pierdut pe mine, n-am mai văzut semnele divine și asta m-a împiedicat să mă mai privesc în ochi, am căutat să descopăr răul și mi-am abandonat în schimb speranța, m-am revoltat împotriva universului negându-mi astfel esența, am spus pas la viață, iar viața, ofensată, m-a lăsat la coadă, nefericit, într-o eternă așteptare, doar cu un cuțit și-o piatră. Am fost tentat să-mi pun capul pe rocă și să-mi tai beregata. Ar fi fost însă păcat. Am dat cu cuțitul în piatră sperând s-o fac să plângă așa cum făceam eu, dar degeaba. Lama s-a făcut bucăți. Era felul zânei de pe umăr de a-mi spune că așteaptă mai multe de la mine. Așa ca am luat piatra și am aruncat-o cu mânie în prefăcuți, ticăloși, mediocri, fricoși și impostori, mi-am pus mâinile în buzunar și am deschis ochii. Sunt bolnav de prejudecată, dar mă tratez cu speranță.

25 de minți tinere mi-au fost doctori și o cameră dezordonată de la etajul unu al unei clădiri cu nuanțe de placintă cu afine, sală de operație. Din mijlocul unui sistem mai vechi decât chiloții de bal ai bunicii, bazat pe obligativitate, blazat de lipsuri, preocupat de cifre, nepăsător la litere, peticit de tarifele meditațiilor la mate, sincopat de eternele și plictisitoarele concursuri de calcul, construit pe principiul păgubos al uniformizării spiritului, rezultat din indolența pedagogică a reprezentanților unui stat axat pe prosperitate personală, propășire familială și furt calificat de voturile obținute la ultimele alegeri, am descoperit adevărata mișcare de rezistență, resursa esențială a salvării unei societății degradate de săracie, văduvite de mecanismele elementare ale progresului, căsăpite de satrapi economici preocupați de borduri și parcuri meschine, sleite de cabotini cu gura mare si talentul unui brotac, am simțit șocul electric necesar resuscitării unei culturi sufocate de rebuturile trecutului, ale unei spiritualități alungate grosolan de uzurpatorii cu morgă de intelectuali, siluite sistematic de zerourile din spatele cifrelor de rating, terfelite zi de zi în numele rațiunilor economice, umilite doct în ședințe de redacție sub pretextul absurd al supremației gusturilor publicului, justificare hilară a incompetenței acelora care nu pot produce altceva decât deșeuri după chipul și asemănarea lor. Romania are o șansă. Păcat însă că șansa asta încă nu poate vota.

Am devenit opaci, victime ale păienjenișului de nevoi, robiți de obligativitatea de a ne asigura un viitor, văduviți de luxul de a risca în numele unei idei, obligați de prezentul precar să renunțam la a ne cunoaște, abandonându-ne curiozitatea într-un galantar în schimbul unei meserii bănoase. Antidotul l-am găsit încă de la început, în cele 25 de perechi de ochi vii, porți deschise către infinit, cărări încă neumblate, mărginite de spațiile miraculoase ale posibilităților nesfârșite, trecători prietenoase printre pereți netezi, pierzându-se în stele, încă la adăpost de ploile acide de frici sau regrete, de care se izbește în joacă deocamdată ecoul a mii de întrebări care așteaptă un răspuns. Am rămas descumpănit, înfricoșat ca nu cumva boala să-mi fi afectat judecata într-o măsură atât de drastică încât răspunsurile filtrate de un moral căzut în dizgrație să fie nepotrivite pentru întrebările nerostite. Senzația era a unui condamnat la moarte căruia i se cer ultimele cuvinte înainte ca plutonul de execuție să apese pe trăgaci. Iminența situației necesită curaj și în aceeași măsură relevanță istorică însă pretextul face ca orice frază să fie futilă și insuficientă. Am început să vorbesc așteptându-ma să fiu mitraliat, după prima pauză, de indiferență și am așteptat cu capul plecat ca proiectilele să mă lovească în freză. Supriză însă. Plutonul de execuție n-a tras, și-a așezat puștile-n rastel, în loc a scos câte un pix  și într-un foșnet entuziast de foi a început să noteze ceea ce eu consideram a fi ultimele mele cuvinte, dar care pentru ei erau primele. Ce perspectivă nouă și revigorantă pentru același set de vorbe. Prima etapă din tratament fusese un succes iar bolnavul dădea semne de viață.

Anatomia scrisului – Second day photos

Anatomia scrisului – First day photos

ANATOMIA SCRISULUI – Creative Workshop by Alain Gavrilutiu

Anarhisti, copii cuminti, romantici si smintiti. Betivani si drogomani, rupti in cur sau full de bani. Chiulangii si premianti, pacifisti si violenti.

Nu mai cititi rahaturi, nu mai puneti botu’ la ce spun altii, nu mai credeti in mituri false. Nu ma scrieti doar cereri, status-uri si mailuri, nu va mai temeti sa vorbiti pe sleau si mai ales nu va mai rusinati sa ganditi.

Fiti liberi si bucurati-va de cuvinte. E timpul sa va deschideti la minte.

Anatomia scrisului

Workshop de creatie literara

By

Alain Gavrilutiu, autorul romanelor “Nu toata iarba e la fel” si “Carausul de pacate” si al seriei de eseuri “Bube amare”, scenarist la peste 100 de scenarii pentru Media Pro Pictures.

Vino in weekend-ul 7,8 mai la DJT etajul 1 si timp de 6 ore pe zi afla fara menajamente (dar cu pauza de masa!), cuvinte simandicoase sau fraze pompoase:

• ce-ti trebuie ca sa devii scriitor profesionist

• bazele conceperii unei povesti

• cum construiesti personaje relevante

• notiuni elementare despre structura dramatica si eficienta povestirii

• ghid de dezvoltare creativa a unei povesti

• metode stilistice de exprimare literara

• trusa de prim ajutor in cazul lipsei de inspiratie

• 10 guideline-uri de autoeditare

Nu te speria daca nu esti poliglot. Nu e necesar sa stii fluent engleza sau sa ai studii la Yale ca sa ai habar, ca scriitor, cand auzi de plot, synopsis, hook, outline sau conflict.

Inscrieri AICI !!!

Pret:40 lei

*DEADLINE: 3 MAI

*PARTICIPANTII VOR FI SELECTATI IN FUNCTIE DE RASPUNSURI.

*PARTICIPANTII VOR FI ANUNTATI PE 3 MAI, SEARA, PRIN MAIL.