P.S. Anatomia scrisului – Tratament pentru prejudecată – Part I
May 11, 2011 Leave a comment
Prejudecata este o boală mai veche decât HIV-ul, tuberculoza sau cancerul, care a făcut mai multe victime decât lepra, ciuma sau febra tifoidă pentru că în forma cronică devine intoleranță, virus contagios și letal al spiritului, metastază a germenilor răului în sânul rațiunii. Însumează în definiție și exprimare păcatele tuturor celorlalte boli fiind contagioasă și virulentă ca vărsatul de vânt, la fel de greu de acceptat ca sifilisul, parșivă și invazivă după chipul și asemănarea neoplasmului, cu aceleași consecințe asupra spiritului ca accidentul vascular cerebral asupra coorodonării mișcărilor, slăbind mai violent memoria decât Alzheimer, șubrezind perspectivele viitorului cu forța diagnosticului de scleroză în plăci, fragilizând liberul arbitru cu vivacitatea cu care leucemia își seacă victimele de puteri, controlând cotidianul cu autoritatea unei insuficiențe renale cronice, agresând țesutul fragil al psihicului colectiv cu manierele grosolane ale schizofreniei, schilodind sufletul, întunecând orizontul cu absurditatea dependenței de heroină, având ca sursa de inspirație necroza cazeoasă a tuberculozei și obturând unghiurile de vedere cu încăpățânarea glaucomului. Ceea ce face însă din prejudecată o boală cu adevărat infernală este paradoxul ce-i însoțește diagnosticul și monstruoasa evoluție. Este fără îndoială singura maladie de care omul nu vrea să se vindece, deși are la îndemână cel mai simplu tratament, speranța, precursor divin al vaccinului contra răutății, iubirea, care aerisește mintea, împrospătează sufletul și imunizează ireversibil spiritul.
Sunt bolnav de prejudecată, iar simptomele sunt clare, o erupție cutanată de bube amare. M-am infectat, deși mi-am luat toate măsurile de prevedere însă hotarârile admirabile de acceptare, instaurarea legilor indulgenței, proclamarea solemnă a declarației de încredere în oameni, campania continuă de cucerire a bastionelor nesiguranței cu trupele multicolore ale experiențelor personale, cultivarea intensivă a spiritului cu răsadurile înțelegerii, recoltarea scrupuloasă a amintirilor pentru diagnosticarea corectă a prezentului, cercetarea în stare de libertate absolută a propriilor greșeli și condamnarea la viață a viitoarelor opțiuni n-au fost de ajuns pentru a combate infectarea subversivă cu doze mici de dezamăgire, frustrare, eșec arbitrar, absurditate, umilință și inutilitate. Am negat modelele unui sistem bazat pe fraudă și construit pe mormane de victime înjunghiate în spate, dar am fost obligat de curiozitate și de credința că pot schimba ceva să cooperez cu zâmbetul pe buze la propria inoculare infecțioasă, mi-am lăsat convingerile sa fie zdruncinate de nereușitele provocate de frica spiritelor slabe și m-am învinuit mai întâi pe mine, în locul încrederii a apărut pe nesimțite ranchiuna pentru ipocrizia altora, am acumulat dezamăgirile în același timp în care am cunoscut oamenii, am măsurat incompetența altora drept eșecuri personale, am deformat realitatea după unghiurile obtuze ale rațiunii celor pe care-i disprețuiam, m-am lăsat păcălit de mediocritatea mieroasă pe care-am lăsat-o ospitalier să-mi intre în casă, m-am abandonat fără să gândesc pe mâna măcelarilor de idei și mi-am lăsat spiritul ciopârțit de promisiuni deșarte, am urmărit năluci care s-au ascuns dupa ștate de plată lăsându-ma până la urmă cu buza umflată, am pus hoția ticăloșilor care se umflă-n pene între paranteze, iar după virgulă m-am așezat, cuminte, pe mine, am adunat frustrări, plangându-mi bunele intenții înmormântate fără fast sub urmele adânci de pași ale creaturilor supraponderale, scuipători neobosiți de gunoaie, am abandonat solul fertil al ideilor la cheremul viiturii mâloase a complexelor acelora cărora le-am dat credit de viteji și care mi-au înapoiat cu lașitate ură. M-am îmbolnăvit de maladia pe care-o recunoscusem până atunci la ceilalți și datorită căreia suferisem de când mă știam, iar din observator imunizat la răutate am devenit pacient nevolnic plin de păcate, din sol de pace în oglindă am privit un mercenar gata de orice ca să supraviețuiască, din stilul de viață închegat în jurul verbului “a face” au mai rămas doar aforisme, enunțuri admirabile a ceea ce nu mai puteam sa pun în practică. Am încetat să mai cred în oameni și atunci m-am pierdut pe mine, n-am mai văzut semnele divine și asta m-a împiedicat să mă mai privesc în ochi, am căutat să descopăr răul și mi-am abandonat în schimb speranța, m-am revoltat împotriva universului negându-mi astfel esența, am spus pas la viață, iar viața, ofensată, m-a lăsat la coadă, nefericit, într-o eternă așteptare, doar cu un cuțit și-o piatră. Am fost tentat să-mi pun capul pe rocă și să-mi tai beregata. Ar fi fost însă păcat. Am dat cu cuțitul în piatră sperând s-o fac să plângă așa cum făceam eu, dar degeaba. Lama s-a făcut bucăți. Era felul zânei de pe umăr de a-mi spune că așteaptă mai multe de la mine. Așa ca am luat piatra și am aruncat-o cu mânie în prefăcuți, ticăloși, mediocri, fricoși și impostori, mi-am pus mâinile în buzunar și am deschis ochii. Sunt bolnav de prejudecată, dar mă tratez cu speranță.
25 de minți tinere mi-au fost doctori și o cameră dezordonată de la etajul unu al unei clădiri cu nuanțe de placintă cu afine, sală de operație. Din mijlocul unui sistem mai vechi decât chiloții de bal ai bunicii, bazat pe obligativitate, blazat de lipsuri, preocupat de cifre, nepăsător la litere, peticit de tarifele meditațiilor la mate, sincopat de eternele și plictisitoarele concursuri de calcul, construit pe principiul păgubos al uniformizării spiritului, rezultat din indolența pedagogică a reprezentanților unui stat axat pe prosperitate personală, propășire familială și furt calificat de voturile obținute la ultimele alegeri, am descoperit adevărata mișcare de rezistență, resursa esențială a salvării unei societății degradate de săracie, văduvite de mecanismele elementare ale progresului, căsăpite de satrapi economici preocupați de borduri și parcuri meschine, sleite de cabotini cu gura mare si talentul unui brotac, am simțit șocul electric necesar resuscitării unei culturi sufocate de rebuturile trecutului, ale unei spiritualități alungate grosolan de uzurpatorii cu morgă de intelectuali, siluite sistematic de zerourile din spatele cifrelor de rating, terfelite zi de zi în numele rațiunilor economice, umilite doct în ședințe de redacție sub pretextul absurd al supremației gusturilor publicului, justificare hilară a incompetenței acelora care nu pot produce altceva decât deșeuri după chipul și asemănarea lor. Romania are o șansă. Păcat însă că șansa asta încă nu poate vota.
Am devenit opaci, victime ale păienjenișului de nevoi, robiți de obligativitatea de a ne asigura un viitor, văduviți de luxul de a risca în numele unei idei, obligați de prezentul precar să renunțam la a ne cunoaște, abandonându-ne curiozitatea într-un galantar în schimbul unei meserii bănoase. Antidotul l-am găsit încă de la început, în cele 25 de perechi de ochi vii, porți deschise către infinit, cărări încă neumblate, mărginite de spațiile miraculoase ale posibilităților nesfârșite, trecători prietenoase printre pereți netezi, pierzându-se în stele, încă la adăpost de ploile acide de frici sau regrete, de care se izbește în joacă deocamdată ecoul a mii de întrebări care așteaptă un răspuns. Am rămas descumpănit, înfricoșat ca nu cumva boala să-mi fi afectat judecata într-o măsură atât de drastică încât răspunsurile filtrate de un moral căzut în dizgrație să fie nepotrivite pentru întrebările nerostite. Senzația era a unui condamnat la moarte căruia i se cer ultimele cuvinte înainte ca plutonul de execuție să apese pe trăgaci. Iminența situației necesită curaj și în aceeași măsură relevanță istorică însă pretextul face ca orice frază să fie futilă și insuficientă. Am început să vorbesc așteptându-ma să fiu mitraliat, după prima pauză, de indiferență și am așteptat cu capul plecat ca proiectilele să mă lovească în freză. Supriză însă. Plutonul de execuție n-a tras, și-a așezat puștile-n rastel, în loc a scos câte un pix și într-un foșnet entuziast de foi a început să noteze ceea ce eu consideram a fi ultimele mele cuvinte, dar care pentru ei erau primele. Ce perspectivă nouă și revigorantă pentru același set de vorbe. Prima etapă din tratament fusese un succes iar bolnavul dădea semne de viață.
