Bube amare – Arca lui RO – Part III

[...] RO era dezamăgit. Dezamăgirea este forma matură a tristeții. Cea care poartă ridurile nopților nedormite, urmele cutanate ale alegerilor greșite, patina pe care timpul și regretele o lasă în obraji. Îi dispăruseră toate certitudinile însă își păstrase luciditatea ceea ce era mult mai rău decât dacă ar fi fost nebun, complet sonat, dus cu mințile pe pustii, smintint de-a binelea, incapabil să-și recunoască proprii copii. Evidența eșecului poate îndoi șira spinării spiritului, poate darâma scara infinită a principiilor? Sau încrederea în propriile convingeri este mai importantă decât realitatea existenței lor? Atunci care-i diferența între credință și nebunie? RO aluneca printre întrebări fără să se poată agăța de vreun răspuns, de vreo explicație acceptabilă, de vreo rațiune plauzibilă și se învârtea în gol printre dileme având mințile captive într-un labirint. După unul din colțuri un elefant își amaneta fildeșul ca să poată hrăni pe micuți. De toate cărțile din bibliotecăse se despărțise în urmă cu mult timp. Noroc cu memoria lui proverbială. În stânga RO a văzut o panteră nevoită să aplice pentru un post de pisică, fiind refuzată pentru că e prea calificată și care, șomeră, fără nici o perspectivă, își pune lațul de gât, îl prinde bine de lustră și se aruncă de la etaj. A luat-o în dreapta și-apoi în sus pe niște trepte. Tigroaicele cu studii înalte vindeau antichități vegetale într-un aprozar prost aprovizionat, căprioarele dansau la petreceri pentru copii, zebrele se convertiseră în dealeri, fiind deja îmbrăcate în dungi, girafele se rugau să-și ia salariul, cu gâtul aplecat până-n pămant ca să poată să privească-n ochi contabilul, un hârciog, peltic, prostuț și cocoșat de greutatea banului. Leul era slăbit, o geantă de piele în care sunt doar oase și prezentul lugubru al unui trecut mai fericit. Își pierduse complet respectul de sine și mai făcea un ban cinstit, cântând pe la nunți cum îi dictau alții mai puternici, mai pe val, mai bogați. Din dreapta s-a deschis o ușă iar RO surescitat de blocajul din labirint a trecut fără să gândească pragul. A văzut cum un urs brun de lângă Brașov face furori în Munții Pirinei, o specie rară de pelican uitat pe undeva prin deltă, a ajuns vedetă peste ocean, cum mielul născut să fie sacrificat, își împlinește în Quebec destinul de berbec și cum țapul ispășitor de pe corabie, e o specie rară de capră neagră în Europa. A știut astfel că potopul se oprise, ce era mai de calitate pe corabie începuse s-o părăsească iar vestea l-a dezamagit pentru că încă nu-și dăduse seama unde greșise iar după cât de rapid îl părăseau elitele, afară apele se retrăgeau în forță iar el rămânea fără indicii. Exact atunci a reușit să iasă din labirint. A luat-o ca pe un semn divin, o confirmare că primise o a doua șansă, fără să se gândească că ceea ce el lua ca pe o epifanie putea să fie pentru viitorul său ce e pentru spânzurat o funie. Dacă afla unde greșise proiectarea, unde se strecurase eroarea ar fi putut s-o remedieze, să mențină încă o zi corabia pe linia de plutire, să-și mai amâne declinul, să întârzie verdictul în procesul de inutilitate pe care i-l intentase timpul.

RO era obosit. O lehamite născută în ochi îi cuprinsese mintea, îi coborâse în călcâie și îi slăbea voința, atrofiindu-i mușchii, șubrezindu-i încheieturile, îngreunându-i digestia, încetinindu-i curgerea sângelui prin inimă, blocându-i gândurile în cap, amplificând gravitația viscerelor, priponindu-l de un scaun stricat, fără spetează și cu trei picioare. Privea neputincios în jurul său, scormonind după justificarea efortului de a se ridica în picioare, de a sta drept, de a mai face încă un pas însă năvodul sufletesc era uzat de intelect, deșirat de angoase, cu ochiurile lărgite de rutina nereușitelor, ce lăsau să-i scape printre degete momentele fâșnețe ale oportunităților. În locul lor prinsese cutii de conserve expirate, câte un pantof desperecheat, o mână de scoici moarte și câțiva saci de alge. Neputând să se ridice s-a lăsat pe spate și a privit cu ochi goi, mărginiți de cearcăne negre, umeziți de lacrimi cum dropiile se omoară în coteț pentru un kilogram de ulei la jumătate de preț, cum păstrăvii se zbat pe uscat scoși prea devreme în șomaj, cum câinii își trădează stăpânii pentru un post de deputat și își vând loialitatea pe o plasa de cârnați. A privit zâmbind pe dos cum porcii guiță nervoși la stop și se iau la bătaie pentru cine are prioritate, cum veverițele își dau cu ghinde în cap pentru dreptul de a sta în copac, cum păunii se automutilează pentru că nu mai pot plăti impozitul pe coadă, cum oul a dat în judecată găina pentru dreptul de a fi primul. RO și-a șters sudoarea acră cu mâneca mudară, a oftat și a încercat să închidă ochii însă pleoapele au refuzat să cadă, insomnia devenindu-i din nume de boală tovarășă de viață. În jurul lui castorii au sesizat ocazia rară și au început să facă comerț cu lemnul corabiei, din ingineri constructori de renume clădindu-și reputație de bișnițari, experți în inginerii financiare. Bursucii și-au lăsat vizuinile în paragină așteptând ca să poată construi în loc blocuri de sticlă, oțel și beton care să le aducă faimă de investitor și un cont baban în franci elvețieni. Nevăstuicile au divorțat în masă ca să alerge pe litoral după mistreți grași, mitocani și plini de bani. RO și-ar fi dorit să poată să răcnească, să elimine vocal sentimentul sufocant de gol, să aibă luxul unui bolnav terminal de a spune ultimele cuvinte, dreptul unui condamnat la moarte la ultima masă. Însă ce rost are să vorbești când nu mai e nimeni care să te asculte, ce însemnătate mai are o masă când siesta e scaunul electric? RO a tăcut blocându-și în obrajii umflați de greață strigătul de indignare. Pe lângă el, nepăsătoare, o broască țestoasă își spăla Ferrari-ul în mare și-și prăjea un rând de mici  pe radiator în timp ce un grup gălăgios de dihori își trăsese ochelari de soare șmecheri pe ochi și le strigau pe manguste curve, oferindu-le 10 parai pentru un bot. Vulturii pleșuvi erau pensionari, pierduseră dreptul de a munci când acceptaseră pensia așa că se lăsaseră de zbor și mergeau mai mult pe jos, supraviețuind din ce mâncau la parastase. Albinele fuseseră corupte de bondari, își vânduseră stupii pe vorbe goale și bâzâind fără puteri se înțepau în vene cu legale. Cangurul, campion mondial la box, fusese premiat cu o hârtie așa că hăituit de foame și apăsat de marsupiul ocupat de trei motive pentru care ar fi trebuit să-și pună prezervativ, se lăsase de sport și-și câștiga existența recuperând bani pentru un grup mafiot de bufnițe cu pile la poliție și impresii de cămătari. Melcii primiseră ordin de evacuare pentru că nu-și mai puteau plăti rata la casă, leoparzii își curățaseră petele de pe blană și intraseră în politică declamând pompos că sunt vegetarieni și că au conștiința curată. Diavolul tasmanian văzând că e rost de japcă se hotărâse să se piardă în peisaj, ceruse cetățenie și drept de vot, jurând cu mâna pe biblie să devină un cetățean model, renunțând în același timp la titulatura de tasmanian. RO a înțeles că relevanța sacrificiului nu stă în procesul de finalizare al unei vocații, nu depășește timpul prin scrupulozitatea cu care răspunde unei chemări și nu se împlinește nici măcar în sentimentul de mulțumire al îndeplinirii unei misiuni, ci este definit inexorabil de consecințele sale. Discrepanța dintre intenția unei jertfe și urmările sale definește validitatea intepretării harului, confirmă corectitudinea drumului și amplifică analiza rezultatului, demascând eroarea startului prin dispariția sosirii, denunțând futilitatea verbului prin deteriorarea subiectului. RO și-a adunat puterile și s-a ridicat gâfâind de pe scaunul olog. Nu era gata să renunțe dar nici nu putea să mai continue. Așa că a închis ochii, s-a apropiat anevoios de marginea corabiei, și-a făcut cruce, și-a adunat mâinile pe lângă corp, a mai făcut un pas înainte și s-a aruncat în gol.

RO era mort. Zăcea cu gâtul rupt la baza arcei eșuate pe un munte, plutind dezordonat cu burta-n sus în balta lăsată moștenire pământului de potopul care bătea în retragere. La doi pași de stârvul încă cald, ascunse pe jumătate de chila sfărâmată, fără să le mai pese de doliul pentru cel ce le-a fost tată, animalele își vedeau de treabă și sub deviza viața merge mai departe, transformau, fără remușcări sau crize de conștiință, corabia salvatoare în epavă.

Bube amare – Ura! si Vai! – Part II

[...]Ura!Ura! Ne-am lăsat păcăliți de iluzia unei idei mai mult din necesitatea națională a unui licăr de speranță decât din convigerea putinței de a schimba ceva. Cu simțul realității alterat, sleiți de puteri, consumați de atâta stat la coadă, incapabili să mai facem diferența între fața călăului și masca sa, educați în spiritul jumătății de măsură, prea comozi ca să mai căutăm, prea speriați de ce am putea să descoperim, am cedat potențialul unui viitor strălucitor, zâmbetului fals al unui exponat sumbru, prelungire tenebroasă a trecutului. Am celebrat cu satisfacție de ev mediu o moarte în ziua sfântă a unei nașteri. Am aplaudat isteric plutonul de execuție, ovaționând barbar, excitați animalic de mirosul de sânge, juisand sterp, pătrunși repetat de scula blegită a răzbunării. Fiecare glonț tras de ucigașii fără de vină a fost insoțit de urale, fiecare proiectil care și-a atins ținta a mai ușurat conștiința unui nemernic, punând fundația noii noastre societăți pe lespedea unui mormînt lipsit de decența unui nume. Felul în care ne eliminam  conducătorii dă măsura personalității unei nații iar felul în care ni-i alegem dă amploarea destinului ei. Noi am ales ca primă impresie, avatar al noutății sociale, carte de vizită pentru întâlnirea cu istoria, imaginea a doua cadavre și dansând peste hoiturile lor o șleahtă odioasă de cioclii batjocuritori, netoți care se cred mai presus de eternitate, păpuși nevolnice conduse de instincte, văduviți de autocontrol, clică apocaliptică de mojici violenți, robi schimonosiți ai propriilor complexe, criminali de idei, schingiuitori de suflete, instanță supremă a mizeriei, moraliști ipocriți cu școala vieții făcută la fără frecvență și facultățile mintale amputate de pizmă și lăcomie.

Vai! Vai! Obișnuința mistică a tânguirii a ascuns veninul picurat în surogatul unei campanii electorale preparate pentru un congres și adaptate la insolita conjucutură a libertății de exprimare. În lipsa motivelor de văicareală cotidiană de care ne atașasem, vidul de autocompatimire cronică a fost umplut de retorica schimonosită a intoleranței și de discursul din furnir de proastă calitate al dezinformării sistematizate. Panica este tovarașa de viață a prostiei iar frica e cea mai contagioasă maladie. Cu gurile schimonosite de îngrijorare ne-am bocit viitorul înainte să ne cunoaștem prezentul. Ne-am așezat pe vine, ne-am luat tremurând capul în mâini, am aprins o lumânare și am prevestit schelălăind tragedia națională. Numai ca în locul drobului de sare era coroana regală. Cu ochii injectați și bulbubci la gură ni s-au comunicat sensurile suferinței naționale și ca un peștișor de aur bătrân, orb și fără înnotătoare am îndeplinit docili dorințele menestrelului moscovit cu limba dulceagă, zâmbetul de fecioară și gândul înmuiat în smoală. În loc de trei dorințe noi ne-am plâns de milă și i-am îndeplinit trei mandate. El a surâs larg, strâmb, parșiv și ne-a dat o mineriadă.[...]

va urma

Bube amare – Premiere – Part I

E pentru prima data cand scriu fara sa folosesc confortul inselator dar debilitant al progresului informatic. Imi gasesc greu ideile prin maracinisul encefalic si orbecai ca un scafandru incepator pe fundul inegurat al marii, in afara dreptunghiului aglomerat de pixeli al laptop-ului. E pentru prima data, dupa multa vreme, cand imi iau inima In dinti si scriu fara sa fiu praf. N-am mai consumat nici un drog de aproape o saptamana si ma simt mai bine decat un muribund intr-un salon de arsi dar mai rau decat dupa o sedinta de chimioterapie. In schimb mi-e foame si simptomul persista deja de trei zile, iar privarea indelungata de alimente poate provoca o dulce confuzie, moleseala sireata cu tenta de lesin, gol in stomac condimentat cu slabiciune, suita usor ilogica de neputinta, nepasare si entuziasm asemanatoare alunecarilor emotionale de tip narcotic. E pentru prima oara cand ma las la voia supremului Divin in ceea ce priveste nutritia si la cheremul sfantului Anton in ceea ce priveste extinctia. E prima data cand sunt mai mult sarac decat boem. N-am fost niciodata bogat si nu-mi sunt straine nici nodul in gat din fata vitrinelor cu dulciuri, nici junghiul din cosul pieptului provocat de un bilet de tramvai, nici penuria absurda de saliva de langa o halba de bere, nici iritarea profuza lasata de gustul alterat al unui muc de tigara gasit pe un trotuar murdar. E pentru prima data cand constat ca sunt un scriitor ratat dar un artist desavarsit, a carui biografie este slefuita de parcursul abisal al propriilor greseli si de pila abraziva a umilintei perpetue. As putea sa devin cel mai celebru anonim caci indeplinesc cu varf si indesat conditia unei vieti inmuiate in pelin, delicatessa spirituala pentru un public infometat de mizeria celorlalti. Din pacate insa, de aceasta data, biografia nu s-a asezat pe persoana potrivita.  Pentru prima oara imi fac griji ceea ce inseamna ca sunt treaz de prea multa vreme. Prajeala este luxul pe care mintea mea zdrelita, cuprinsa de friguri si oftica o cere trupului ca sa-l scuteasca de turmentul autoanalizei si de evidenta groteasca a propriului esec. E lobotomia grijulie a naturii care vindeca mintea de realism si sufletul de regret. E prima oara cand stau treaz cu fata la cursul vietii si nu sunt dat peste cap, tavalit, sufocat, izbit de stanci. Viata curge repede, face vartejuri dese si adanci, e rece si ciupeste, ii simt forta in maruntaie, imi intra in gura si are gust amar, ma flescaie cu stropi duri care mi se sparg pe fata cu plici ampli, imi ia pietrisul de sub picioare. Stau insa cat pot de drept si cu pieptul inainte. Uneori as prefera sa-mi pun pieptul la bataie in  fata unui tab decat sa ma expun torentului gigantic al propriei mele existente. De aceea imi place sa stau inchis in casa. E bula de oxigen in care larva supravietuieste in mijlocul apelor toxice. Sunt un melc panicat care sta lipit de peretii cochiliei cu membrele raschirate si ochii injectati. E prima data cand nu port in mine siguranta ca viitorul e acolo unde il stiu. Soarta a inceput sa fie mai familiara cu mine decat ar fi cazul sa-si permita niste simple cunostiinte.  Iar ursitoare incep sa cred ca mi-au fost o babeta dezinhibata sexual, dependenta de Prozac si cu un erotism usor teatral, un codos batran, cu scula bleaga, negi pe cur, cocosat, chel si prajit pe aurolac care calca pe curcubee si se joaca pe trecerea de pietoni cu un stol de fluturi vorbitori si  o copila cu ochii mici, cap oval, zambet bland si sindrom Down. Cei trei degenerati mi-au oferit intentia uitand insa sa-mi dea bonus si vointa, mi-au harazit vocatie dar au omis ordinea, au fost generosi cu dragostea dar s-au zgarcit la fericire. Cu totii aveam la fel de multa nevoie de ea asa ca nu-I condamn deloc.

E prima data cand asimtota la dezastru pe care mi-am inscris prin optiunile mele parcursul s-a trasnfromat in cadere libera. Beculetul cu fasten seatbelts s-a aprins si mastile de oxigen au cazut din tavane. Stewardesele zambesc crispate si isi spun rugaciunea in gand. Pilotul este incepator si habar nu are ce face insa vorbeste mult la microfon. Unde e Steven Segal atunci cand ai nevoie de el? Tot ce am la indemana e o imitatie nefericita a lui Scooby Doo. Golul pe care-l lasa in urma stomacul atunci cand emigreaza insprea orbite e umplut de frica insa asta nu face caderea mai usoara. Dupa semne imapctul va fi devastator. Aerul rupe fuselajul si jupoaie aripile de vopsea, infunda motoarele si blocheaza trenul de aterizare. Sparge geamurile si ii descarneaza pe pasageri. Poate e mai bine asa. Atunci cand se vor izibi de pamant vor fi deja toti morti. E prima data cand nu-mi mai pot privi viata ca pe un experiment sau ca pe-un scenariu bun de lung metraj. Pledez pentru toleranta dar nu pentru promiscuitate, fac apologia curiozitatii nu a viciului, militez pentru relaxare nu lene si incurajez exprimarea nu flecareala. Sunt artist nu pierde vara insa asta nu-mi aduce nici un avantaj in afara ca nu am trac si pot sa ma fac de cacat in orice imprejurare. E prima data cand sa faci misto de tine mai mult ustura decat gadila, iar pana moale si calda a ironiei zgarie pielea franjurata a respectului de sine. E groaznic sa traiesti intr-un film prost in care regizorul parasit de inspiratie si noroc nu stie ce sa faca mai departe si bate apa in piua de dragul unor cadre si in asteptarea ideii salvatoare trage de timp intre acte. Le inteleg pe multe dintre personajele lui Sergiu Nicolaescu.

E prima data cand incep sa dau drumul la funia care ma tinea ancorat de peretele stancos si negru al furiei. Stransoarea imi slabeste si simt in picioare cum haul vanat al resemnarii mi se incolaceste in jurul gelznelor si incepe sa ma suga plescaind in adancuri cu pofta. Am basici in palme si funia imi lasa foc in carne. Am nervii de otel dar arsita si durerea i-au topit iar mintea scurcircuitata imi joaca feste si vedenii naprasnice ma dezorienteaza iar eu mai alunec pe franaghie inca doi centimetri spre prapastia hada a abandonului. E prima data cand perspectiva de fi functionar nu-mi repugna si nici nu-mi trezeste reflexul de voma. E normal. Manac rar si organismul meu e hotarat sa tina recunosctor absolut orice primeste. As putea sa extrag vitamine si din sticlele de plastic. Iau in considerare o lunga cariera de asistent medical. La ce altceva as putea folosi cunotiintele mele de a intepa vene? Sau pot sa manac numai de la mac timp de 3 saptamani si sa fiu primul obez trimis pe luna. Ptiu…piei Satana! Asata a fost personalitatea mea de artist pe care tot incerc sa o sugrum dar care se incapataneaza s se exprime. Am incercat s-o calc pe gat dar a inceput sa vorbeasca prin semne. Am hotarat atuni ca n-am ce sa-I fac. De atunci ma multumesc doar d-o umilesc in public. Cercetatorii au demosntrat ca atunci cand I se batjocureste egoul se retrage inapoi in pod printre rame goale, mese cu picioare rupte, saltele patate de transpiratie, haine vechi si demodate, roti de bicileta cu spitele rupte si palarii din tineretea bunicilor. Asa ca da-ti drumul la ocara. La bataie e curul unui artist. Nimic mai contagios decat terfelirea unuia care nu riposteaza din principiu. Nu ca nu v-ar sparge nasul cu podul palmei, v-ar taia boasele pe viu cu un cutit de taiat paine, v-ar rupe genunchii cu  barosul si v-ar stalci craniul cu lopata. V-ar face toate astea cu zambetul pe buze si aceea privire rece si nepasatoare al unui animal de prada insa asta ar contraveni flagrat cu principiile sale bazate pe toelranta. Daca nu poti s-arunci o piatra in artist inseamna ca nu esti barbat. Cine nu-si doreste un adversar care nu riposteaza, o creatura care vorbeste alta limba, un personaj bizar care pentru o insulta pe la spate S-ar putea sa-ti dea inapoi una din lucrarile sale, iar pentru o luare la misto mitocaneasca s-ar putea sa scrie despre tine. Daca n-ar fi haul resemnarii care devine din ce in ce mai greu, imi atarna din calcaie si-mi slabeste stransoarea micsorandu-mi implacabil funia asta ar fi putut sa sune ca o amenitare. Asa e prima dataca cand pot sa spun ca e mai degraba o gluma.[...]

va urma

Bube amare – Rockstar – Part I

M-am născut în România în momentul cel mai nepotrivit cu putinţă. Nu mă refer la marele cutremur din ’77, ci aşa, la contextul general în care îmi încadrez parametrii existenţei şi îmi cartografiez viitorul şi perspectivele. Până la urmă, cât de greu poate fi să-ţi estimezi viaţa? Cât pot să trăiesc? În cel mai bun caz, până la nouăzeci de ani, dar cu stilul meu de viaţă, nu cred. Să zicem, cu indulgenţă, de dragul ultimilor mei neuroni neatinşi de nevroză, optzeci. Deci orizontul de viaţă se întinde cam până în 2057. Dar în toate minţile, continent şi încă activ sexual, nu pot depasi 2037. Deci mai am puţin. Mai deprimant este că nu sunt singurul în această situaţie. Deci ce ne facem? Eu pot să mă plâng. Sunt român, deci mă pricep. Dar ar dura prea mult numai să mă hotărăsc de unde să încep. Aşa că mă voi prezenta şi după ce-o să termin cu cine vom vedea şi ce şi cum.

Sunt sătul până peste cap să zic “da” cu jumătate de gură şi, sub pretextul că sunt cumpătat, să folosesc jumătăţi de măsură. Răbdarea nu e cea mai mare virtute a mea şi uneori regret asta, căci mi-aş dori, cu riscul de a fi mai plicticos, să pot aştepta mai mult. Eu vreau totul acum. În schimb, nu pot da nimic. Nu mă pricep la altceva în afară de cuvinte, şi pe acelea uneori le mai încurc. Sunt greierele stâlcit de talpa unui pantof. Sunt artist, un parazit fără nici un aport la produsul intern brut, un impostor care se laudă cu idei când oricui până la urma îi pică fisa măcar o data-n viaţă, un alchimist cu îndeletniciri oneroase, care vrea să trasnforme vorbele în glorie şi bani, alunecos, şi care nu joacă table.

Sunt un ciudat mizantrop care îşi scoate capul pe balcon şi te priveşte cu dispreţ atunci când îţi scoti grătarul în faţa scării şi-l încingi cu vecinii, înghiţind bere în ritm de Guţă, hăhăind mitocănesc şi tare, fluierând trecătoarele în minijupe, aruncând după ele cu măscari deocheate (de ce n-ai face-o, unora observ că le place).     Sunt obişnuit să îţi laşi inocent resturile de mici, coltucele de pâine şi cutiile şifonate de bere lângă roata unei maşini din parcare. Unde altundeva? Gunoiul e prea departe, iar burdihanul atârnă greu de când te-ai lăsat de muncă şi ţi-ai deschis butic. Sunt îndeajuns de bătrân ca să ascult cu nostalgie Frankie Knuckles la Thump Radio dar sunt şi mult prea tânăr ca să mă delectez la cafeaua de dimineaţă uitându-mă în reluare cum se chinuie Bamby să cânte live.

Sunt pietonul impertinent pe care-l înjuri în intersecţie pentru că trece pe verde. Sunt vinovat pentru premeditare. Când o să-ţi primeşti o bordură în parbriz, să ştii că primăria a făcut treabă de mântuiala, iar eu, înainte de tine, am înghiţit multe. Sunt în căutarea senzatiei de libertate pe care o ai în dimineaţa unei zile libere. Sunt incapabil să mă relaxez, râd des, dar e mai mult pe fond nervos şi nu mă dau în vânt nici după sărbători. Sunt copilul rău la care nu vine Moş Crăciun şi care, de câţiva ani, îi trage lui moş ene pe unde-l prinde una în boaşe. Am insomnia, dar încerc să mă las. Nu se poate. Fără vicii nu poţi supravieţui în România decât în cămaşă de forţă. Măcar ai avantajul că drogurile fac oficial parte din tratament.

Sunt fumătorul care se simte discriminat când este trimis să fumeze pe peron şi care-şi roade unghiile în avion, respirându-şi hainele numai ca să simtă miros de tutun. Sunt cel care, ajuns la destinaţie, roagă taximetristul să nu plece, să lase ceasul să meargă până se termină melodia de la radio. E Etta James şi te miri că burtosul mirosind a transpiraţie, care a claxonat toate femeile sub 40 de ani pe trecerea de pietoni, nu are melodii tematice legate de parai, femei şi valoare. Sunt ruşinat şi mă jenez pentru prejudecăţi. Din păcate, în România nu există excepţii, ci doar erori. Taximetrustul nu mai rezistă, “I’d Rather Go Blind” e o tortură pentru el. Schimbă postul cu un hit care face furori la nunţi.

Sunt necunoscutul, căruia i-au furat scuterul pentru că a vrut să fac primul pas şi nu mi l-am mai ascuns în spălătorie, sperând că dovada mea de încredere să-i responsabilizeze pe hoţi. Sunt obstacolul căzut pe scările rulante de la metrou peste care treci agasat, înjurându-l mărunt pe ăla care mi-a pus alcoolul în gură şi jointul între dinţi. Sunt cel căzut de care nu-ţi pasă, pentru că ai probleme mai mari de rezolvat, cum ar fi restanţa la bancă, meniul de a doua zi şi o şefă care-i vacă, incompetentă şi nebună. Sunt ghinionistul cu care se blochează liftul într-o zi de duminică.

Am talent la clape, dar pic de ureche muzicală, aşa că nu pot fi manelist. Sunt un adminsitrator de bloc aspirant, solitar Che Guevarra de scară, conspirator de apartament, torţionar la borcan care se luptă sa nu fie furat la întreţinere. În realitate, nu sunt nici atât. Pur şi simplu nu-mi pasă. Asta nu-nseamnă că nu mi-aş dori să fiu administrator de bloc pentru o zi. Genul care îşi ţine şuviţa din dreapta mai lungă, petrecută peste chelie, un mic dictator care încasează întreţinerea în subsolul unei scări. Aş cheltui imediat fondul de rulment pe un playstation, boxe şi-un televizor imens. De aia o duc foştii securisti bine. N-au auzit de playstation şi sunt adminsitratori de bloc.

Sunt privit prelung de gospodine isterice, rujate strident, neveste din obişnuinţă ai căror soţi au înţeles că să i-o tragi unei curve îi costa mai ieftin decât să-şi convingă propria nevastă. Pentru ele e prea târziu căci, după transpiraţia de deasupra buzei, sunt deja la menopauză, dar le răspund politicos când mă întreabă condescente dacă mi se iau tatuajele de pe mână. Sunt sătul de argumentul că cerceii produc impotenţă şi nici nu mai pot să dovedesc la nesfârşit că nu e aşa.

Sunt în permanent mişcare, o agitaţie nevropată şi, deşi nu ies aproape deloc din casă, obosesc suindu-mă pe pereţi. Sunt obligat să merg la cumpărături ca să nu mor de foame, dar nu suport să stau la coadă între două mormane de semicongelate, întinzându-mă printre sticle de ulei, mici, cârnaţi şi smântână să iau un pachet de gumă. Sunt obosit, merg mult pe jos ca să nu-i mai încurc pe pensionarii vivace care mă împing crispaţi, chiar dacă autobuzul e gol şi suntem doar trei, ca să prindă locurile din faţă.

Sunt mirat de lipsa de imaginaţie a gherţoilor care-şi pun ca număr de înmatriculare marca maşinii scumpe pe care-o conduc. B-22-POR. Văd că-i un Porsche, ăsta-i rostul lui, să fie văzut şi de aia ai dat atâţia bani pe el, deşi nu ştii să-l conduci. Să-l botezi la fel în acte e redundant. Cine n-a râs măcar o dată de Gheorghe Gheorghe nu-i român. Sunt adultul rezultat din adolecentul de 15 ani care-şi dădea caseta video a concertului de la Barcelona al lui Sepultura numai dacă te cunoştea bine, şi din confuzia naţională ce-a urmat după revoluţie, care a culminat cu criza. 80 e deja prea mult. Mai scad zece.

Sunt gata să renunţ. Nu pot da la nesfârşit cu capul în zid. Ce administrator? ce m-aş mai face lichea. Uneori, deşi scotocesc prin encefal, nu dau de nicio iniţiativă, am cortexul din var şi nimeni nu încearcă să mi-l stingă. Sunt lipsit de idei preconcepute, sau aşa îmi place să cred, dar de aceea nu-i ponegresc pe manelişti. Îmi sunt dragi, dar nu-mi trimiteţi dedicaţii, nu ascult porcării. Îi apreciez doar conceptual pentru îndrăzneala, sau inconştienţa, de a fi oneşti şi de a face ceea ce ne dorim cu toţii. Să ne împlinim viaţa. În cazul lor, maşina de teren cu tapiţerie de piele şi sistem audio Bose. Sunt însă mai exigent cu tabăra cealaltă, a celor ce trebuiau, prin statut şi pretenţii, să menţină ştacheta, s-o ridice după puteri şi să ofere alternativă. Cine a eşuat lamentabil? Unde se ascunde impostura? Unde începe maneaua, sau unde se termină ultimul şpagat al unui spectacol de teatru de prost gust? [...]

va urma…