Laboratorul “Scrie despre tine”

Înscrieri pentru noua grupa între 1 și 10 februarie 2012

SCRIE DESPRE TINE ESTE UN ATELIER DE DRAMATURGIE SI DEZVOLTARE

PERSONALA IN CARE POTI SA LUCREZI CU ACTORI SI REGIZORI

PROFESIONISTI EXERCITII CREATIVE DE ACTORIE SI DRAMATURGIE,

BAZATE PE POVESTI SI EXPERIENTE PERSONALE.

REZULTATUL ACESTOR INTALNIRI ESTE CATE O PIESA DE TEATRU

CARE VA FI JUCATA IN FATA UNUI PUBLIC.

SCRIE-NE LA scriedespretine@gmail.com DACA VREI SA TE INSCRII.

Mai multe pe www.scriedespretine.wordpress.com

 

Bube amare – Proces de constiinta – ultima parte

Fratele Gaspard a obosit. Tăcerea e întotdeauna stânjenitoare. Ascunde mereu un gând ce nu poate fi spus iar omisiunea e mai derutantă decât minciuna. Lasă loc imaginației și îi asmute pe demoni. Vocile măcar mă țin treaz, fac insomnia suportabilă. Să vorbească căpitanul Djibril. Îmi aprind o țigară dar nu mă mai ridic de pe canapea. Uneori sunt atât de obosit încât trebuie să aleg între a vorbi și a sta în picioare.

“ Sunt un coate goale. Evidența insuccesului transpare prin plasa cu merinde ieftine de la magazninul din colț, se acumulează pe-o pagină de caiet de matematică unde sunt trecute codificat numele celor cărora le datorez bani, răsună sec a monede de 10 bani atunci când îmi violez pușculița ca să-mi cumpăr țigări, s-a instalat cu totul în frigiderul gol, se numără în zilele întregi care trec fără să dorm, se arată pe ecranul telefonului care nu mai sună, e validată cotidian de lipsa motivelor ca să mă scol din pat, crește într-o zi, încă o zi, în care nu se întâmplă nimic, în care nu se întrevede salvarea, cât crește după o lună de iarnă datoria la întreținere, înflorește hrănită de promisiunile neonorate pe care m-am bazat, rânjește ascunsă după refuzuri trimise pe mail sau de amânări pe messenger, se scrie din lista planurilor pe care nu le-am îndeplinit, face valuri din ce în ce mai mari cu fiecare vis pe care-l arunc în apă, cu fiecare proiect din coșul de gunoi, mai pune un kilogram pe burtică de fiecare dată când mai renunț la o speranță, se umflă în pene în aceeași măsură în care eu mă afund in căcat. Omul se poate obișnui cu orice iar eu m-am acomodat cu eșecul și coviețuiesc cu el ca un muribund pe patul unui spital dezafectat și fantoma unui doctor mort.  Sărăcia lasă urme pe față, slăbește dinții și trage de cearcăne, ascuțește obrajii și stinge culoarea ochilor, rărește părul și pune plumb în privire, strică prospețimea tenului și usucă zâmbetul, stafidește hohotul de râs lăsând în spate doar cicatricea, o grimasă ursuză și un rid între ochi. Anularea constantă a gândurilor și fatalitatea ce-mi guvernează dorințele îmi provoacă însă o infirmitate mai mare și mai adâncă decât cea de ordin estetic. Mă face nesigur. Din incertitudine mi se trage nehotărârea iar incapacitatea de a lua decizii, de a trata o situație într-o manieră drastică, de a mă lepada de echivoc, mă obligă să amân, să încep fără să termin, să raționez fără să trag concluzii, să alerg în gol, fără să avansez un pas, ca un hamster pastilat cocoțat pe roata din cușcă. Fumez mult, obosesc rapid și mă opresc des să-mi trag sufletul iar mașinăria de fitness mă trântește, din inerție, la pământ și-mi amețește și mai rău neuronii. Nu sunt niciodată mulțumit de hotărârile pe care le iau și pe care le duc la bun sfârșit pentru că nu sunt niciodată sigur de ele. Cât despre restul, mă răzgândesc. Instabilitatea în care operez zi de zi îmi dă frustrarea pe care o da un handicap. Îmi lipsește organul echilibrului. Oscilez între beatitudine și disperare, mă balansez întruna între orgasm sublim și scârbă deplină. Mă învârt în loc ca un titirez beat și îmi răspândesc frustrarea până la pragul unei crize de nervi. Mă opresc aici pentru că încep să mă enervez.”

Căpitanul Djibril bate din tocul cizmei cu carâmbi din nestemate de trei ori ca o ciocănitoare apoi se așează pe un sclav care i s-a chircit la picioare. Nu răspund niciodată la telefon la numere necunoscute. Mă uit pe ecran și văd one missed call. Poate era cineva dispus sa-mi dea bani… Noooo. N-are cine. Arunc telefonul pe masă și îl las pe fratele Gaspard să vorbească.

“ Aici Onorată Instață pledez vinovat. Nu am nici o obiecție la ultimul cap de acuzare enunțat de ilustrul meu confrate. Sunt necesare însă niște adăugiri. Sunt omul care trăiește încâlcit într-un paradox. Deși le scriu nu cred în vorbe ci numai în intenția din spatele lor. Oriunde e lumină e și întuneric, oriunde e un copac este și umbră, oriunde e un coate goale e și un marchiz. Cu cât sunt mai netrebnic aici cu atât trăiesc mai luxos în altă parte, cu cât ofesensez mai mult prin vorbe cu atât sunt mai elegant prin gesturi. Tot secretul vieții mele stă în zodia contradicției. Nu sunt nehotărât ca urmare a unei disfuncții, a unei afecțiuni pentru că asta ar presupune un remediu. Ori așa sunt eu. Formez de unul singur un univers unde se aplică legile nonsensului, o atmosferă unde gravitația e alta și oamenii mai ușori, un pământ unde cerul e mereu bleu iar praful roșu aprins, o fantezie dadaistă a unui poet obscen, o eclipsă de soare care se întâmplă noaptea, o afacere proastă a unui dealer începător care după ce își numără banii constată că a fumat prea mult, a vândut 1 gram și e dator. N-am siguranță pentru că nici nu-mi trebuie. Eu am în jur o lume unde elefanții stau cocoțați în cireși, iepurii sodomizează broaște țestoase, Coioții beau Ayahuasca și focile își transmit mesaje prin morse. Nu-mi trebuie siguranță. M-ar face foarte nefericit. Așa că, Onorată Instanță admit că prefer un coate goale paradoxal de prost pentru un om deștept, unui deștept paradoxal de prost. Nu vreau să-ntrec iar măsura așa că mă opresc aici.”

Deliberarea are loc întotdeauna în spatele ușilor închise așa că nu pot să povestesc ce se discută. Între timp am emoții așa că voi continua să trăiesc. O să beau cafea, o să fumez, o să mă sparg din când în când, pe verde mai degrabă, iar pe ciuperci cu ocazii speciale, o să țip când mă doare, o să-mi sparg telefonul de pereți când mă enervez, o să scuip pe ce disprețuiesc, o să sufăr cu lacrimi amare, o să scrâșnesc din dinți și o să iau foc, o să mă sting doar când voi fi acoperit de pământ, o să fiu dezamăgit, o să fac greșeli de neiertat, o să fac planuri fără limite, o să-mi rup genunchii implorând și o să-mi fracturez mintea ca să-mi stăpânesc furia de a nu fi ascultat, O să mulțumesc apoi spășit când mi se va îndeplini dorință și săptămâna n-o să mai aibă doar 7 zile de rahat. O să zâmbesc cu recunoștiință când voi prinde o zi inspirată și stângaci atunci când voi fi praf. O să fiu curios, n-o să mă plictisesc, o să mănânc prost, o să încerc să învăț, o să fiu slab, o să-mi trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi prima, o să privesc în zare, n-o să fiu atent pe unde calc, o să mă-mpiedic și o să mă julesc în coate, o să merg mai departe, o să fiu la un pas de a cadea într-o prăpastie, o să mă opresc la timp, o să mă răzgândesc și voi face cale întoarsă. Apoi o voi lua de la cap. N-am ce altceva să fac. Onorata Instanță încă deliberează.

Bube amare – Proces de constiinta – Part V

[...]Ho, Ho, Ho. Să-l oprească cineva pe fratele Gaspar că s-a ambalat prea tare. Mă trezesc dimineața și primul lucru pe care îl fac e să mă spal pe ochi. Bine, întâi și întâi mă piș. Dar asta o facem toți deci nici nu merită menționat. De dragul onestității am făcut-o totuși. Urmează însă ce e mai interesant. Îl las pe căpitanul Djibril să vorbească.

“ Sunt decadent. Mă scald în promiscuitate și viciu ca hipopotamul în noroi. Sunt anarhistul de serviciu și buba amară de pe obrazul principiilor moralei, negul plin de puroi de pe vârful nasului regulilor de conduită. Am nevoia de a contesta sistemul și reacționez urât când sunt pus la punct dar cedez în avans în fața ispitei numai ca să știu despre ce vorbesc într-o conversație mai lungă de o oră. Sunt atât de vicios încât seducția pe care-o exercită oprobiul public, consecință de la sine înțeleasă a stilului meu de viață dezordonat, devine subiect de studiu, test de rezistență, o bătălie surdă între mine și ei.  Sunt promiscuu nu din proprie voință ci pentru că sunt limitat. N-am altă armă la îndemână decât să pun la îndoială ce mi se spune. Chestia cu “ vreau să mă lovesc singur cu capul de prag “ nu ține. Dacă n-am învăța de la predecesori n-ar mai exista evoluție. Așa că îmi rămâne o singura opțiune. Mi-e teamă că dacă o să confirm o regulă implicit le voi recunoaște valabilitatea la toate. Inclusiv la cea care zice că nu pot să scriu decât glume proaste și replici debile, povești încurcate și cuvinte grele. Continui să contest și să mă lupt. După ce că sunt vicios n-am nici imaginație. Asta e ce e mai rău pentru un artist pentru că înseamnă că e un impostor iar din artă rămâne în urmă doar un ficat mărit, simțul mirosului diminuat și mai mulți ani pierduți în ceață. Degeaba urlu dacă nu e nimeni să mă asculte. Degeaba mă dau cu capul de pereți dacă nimeni nu mă vede. Sunt o flacără belicoasă peste care s-a pus un borcan. Amploarea unei revoluții e dată de câți au crezut într-o idee. Eu personal nu am nici una atât de pandemică. Așa că am să tac.“

Dacă acuzarea e în pană de creativitate să-i dăm cuvântul Fratelui Gaspar. L-am observat de câteva ori vrând să întrerupă discursul oponentului său. Acum are ocazia să-i răspundă direct. M-am ridicat după ce-am terminat un gram de haș cu privirea dilatată și subțiorile umezi, am tras o dușcă de apă, m-am șters cu mâneca de la cămașă pe frunte și am început să vorbesc printr-o lungă pauză. Hei, Frate Gaspard, mai ești? Sau ai murit?

“ Sunt, dar uneori te definești la fel de bine prin a nu fi. Absența e un compliment făcut celorlalți pentru că îi investește cu sinceritate în timp ce inexistența e unul pe care ți-l faci ție. Pentru că îți dă libertate. E o mare diferență între dispariție și vid pentru că prima noțiune presupune că ai fost văzut ceea ce induce o nuanță de bârfă în timp ce a doua are o aromă dulce de discreție absolută, prima se referă la o realitate care piere în timp ce a doua descrie o evidență care n-a fost. Prin urmare în cazul decadenței excesive aș vrea să vă vorbesc cu propriile mele cuvinte, mai puțin despre ce am făcut dar mai ales despre ce n-am fost. Despre presupunerile prin absurd pe care nu le-am făcut niciodată.

N-am căutat să pervertesc ci să mă ridic până la nivelul cel mai intens al unui păcat. Ca să n-am regrete atunci când renunț la ceva, mai întâi trebuie sa-l consum, să-l trec prin mine, să-l scanez prin carnea mea. Apoi spun pas, mă ridic de la masă și merg mai departe. Încă un indiciu ca nu sunt Oscar Wilde. Sunt așa de diferit de personajul lui. N-am crezut niciodată în monotonie. Fiecare experiență are timpul ei, fiecare provocare e un fruct din tufișul de coacăze unde se termină harta unui shooter, copacul zornăind de poame pe care trebuie să te cațeri spre următoarea lecție de învățat. Trebuie să muști dintr-un măr atunci când ești îndeajuns de înalt să ajugi până la cracă și când fructul e îndeajuns de copt. Eva nu și-a riscat grădina matrimonială pentru rodul tânar și acru dar nici pentru restul scofâlcit și putrezit pe care l-a lăsat timpul în materie. Onorata Instanță a fost acolo și știe mai bine că mărul cu pricina era copt atât cât trebuie să fie delicios. Ca să înțeleg asta a fost nevoie să-mi strepezesc dinții și să mi se încleieze gura. O hipioată dezinhibată la 18 ani e resimțită mai intens decât un batalion de slăbături cu 4 litri de silicon în țâțe la 40, o liniuță de cocaină la 22 cântărește mai mult decât un kilogram de praf pe masă și o adolescentă prepuberă în pat la 58, la 25 e necesar să-ți începi noaptea la club și s-o termini într-o necunoscută, la 63 e desuet, e de preferat un an de destrăbăl nerușinat la 23 de ani unei labe triste în toaletă cu o revistă porno în mână și un atac vascular cerebral la 66. Viciul e în aceeași măsură o capitulare în fața propriilor slăbiciuni dar și șansa de a fi mai tare, mai sigur pe tine, dacă reușești să scapi de el. O luptă încrâncenată între doi gladiatori. O suită de examene la care te supune viața care, la fel ca școala generală sau lupta în arenă, sunt obligatorii. Promiscuitatea ține de intelect și reprezintă o incapacitate a individului de a se raporta la păcatul pe care-l face, o ignoranță animalică față de propria persoană și o limitare involuntară și încăpățânată a viitorului său. Nu vrei să fii repetent la școală pentru că n-ai ieșit la tablă sau nu te-ai prezentat la teza de sfârșit de an. Nu de promiscuitate ar trebui să fiu acuzat ci că sunt conștiincios. Vă mulțumesc și mă duc să mă așez.”[...]

va urma

Bube amare – Proces de constiinta – Part IV

Căpitanul Djiril și-a revenit din melancolie. Sprâncenele i-au căzut peste ochi iar pleoapele îi taie ochii la jumătate, lăsând să se vadă din privirea verde doar o semilună într-o noapte noroasă.

“ Sunt vanitos. Peste măsură. Mă apropii de narcisism. De felul cel mai rău. Sunt un gând narcisist într-o minte cinică. M-am obișnuit să cred că sunt atât de important încât să-mi permit să tratez oamenii corect. Să-i evit dacă am chef pe cei care mă enervează, să-i mazilesc pe cei care îmi sunt antipatici, să cer toată atenția celor de care mă atașez iar celor pe care-i iubesc să le ofer câte un ducat. Fără să vreau sa jignesc morții dar cine dracu’ mă cred? Oscar Wilde? Eu locuiesc pe-o stradă cu nume de diminutiv și e nevoie să mă prezint de două ori chiar și când mă duc la budă să mă piș. Mă văd superior deși n-am nici un motiv și îmi îmbrac nasul  care s-a cățărat mai sus de cap cu papion și în frac. Însă nu e de ajuns să împachetezi frumos buchetul cu ghirlande multicolore și celofan de bună calitate, cu model tipărit pe margini. Dacă florile sunt ofilite nu se mai poate face nimic. Dacă ai tatuat un blazon pe umăr asta înseamnă ca ești împărat? Coroana nu echivalează vița nobilă ci o certifică. Ea este garantul unui comportament elevat, un model elegant de conduită, interfața dintre un concept abstract și lumea ce-l înconjoară, imaginea tridimensională, inteligibilă și ușor de judecat a unei idei intangibile dar prezente în conștiința oricui. De aia e bine să nu mănânci cu furculița numai la restaurant. Eu nu mă ridic nici până la jumătatea ștachetei impusă de poziția la prim plan pe care o reclam iar în ce privește cutumele de luare a mesei n-am mai folosit furculița de un an. Nu-ți trebuie tacâmuri când mănânci numai sandwitch-uri iar toanele care sunt drăgălașe pentru un personaj principal sunt inadmisibile în cazul unui simplu figurant. Această atitudine inadecvată, balanță strâmbă dintre trufia emfatică de azi și confirmara deciziilor pe care le-am luat ieri, mă face să par un golan fără speranțe de reeducare iar faptul ca scriu cu pulă și coaie în propoziție nu face decât să confirme trista ipoteză. Acuzarea a terminat și se întinde în pat. Procesul ăsta nu trebuia să se întindă pe mai multe zile și recunosc că am îmbătrânit.”

Cât doarme acuzarea să preia cuvântul avocatul apărării. Până la urmă singurele urechi care contează sunt cele ale Onoratei Instanțe iar ea nu închide ochii niciodată. Am luat perna în brațe, m-am așezat mai comod pe o parte și am răsuflat adânc. Era rândul fratelui Gaspar să-și spună părerea. Mereu vorbesc în somn când sunt îngrijorat.

“ Onoarată Instanță, cu tot respectul îndrăznesc să protestez. Nu te poți apăra de calomnie. O minciună despre la caracterul unui om e imbatabilă pentru că e o fantezie și până la urmă nu te poți apăra de o inveție printr-un argument ce ține de realitate. Defăimarea este o unealtă mișelească pentru că aruncă asupra individului dezavantajat o îndoială care, indiferent de cât de rigurozitatea reparației morale, intră în imaginația celorlalți și devine subiect de bârfă, asociere imediată a unui defect cu inițialele numelui său. Tot ce poți să faci ca să combați o minciună e să vii cu una și mai mare. Dacă ți se impută că ești avar spune că ai construit un palat poleit cu aur și ferestre din chihlimbar și ai rămas fără bani. O să fii felicitat și toată lumea se va oferi să-ți plătească băutura. Dacă spui doar că ești sărac o să se râdă de tine. E mai convenabil să te creadă avar decât fără bani. Dacă ai mâncat într-o seară prea multe ciuperci și ai halucinații cu povești din copilărie nu poți să-i dai în cap cu sapa Albei ca Zăpada. Nu poți să tragi cu pistolul într-un moș, burtos și îmbrăcat în roșu și să te aștepți ca lumea să creadă că ai omorât cu două focuri de armă pe Moș Crăciun. E mai ușor să te creadă nebun. Sunt conștient, îmi e imposibil să vă conving că nu sunt narcisist. Dar,o să încerc. Mă uit rar în oglindă pentru că nu-mi place nimic din ce văd. Nu mă privesc niciodată în ochi de când mi-a zis cineva în școala primară că sunt poarta spre suflet.  Mi-e frică că dacă-mi surprind privirea, mă voi vedea așa cum sunt. O să-mi deschid aripile de șoim și o să descopăr pe dinăuntru un canar zgribulit și puțin isteric, guraliv după ce rămâne fără grăunțe, dependent de cafea și tutun, de restul nu vorbim, cu ciocul mare, decolorat de soare plus două pene lipsă-n coadă. Închis în aceeași colivie cu două pisici. Nu e vorba de aroganță ci de frica de ridicol. Și acum să terminam cu ce m-a jignit cel mai tare. Nu sunt cu nasul pe sus, sunt înalt.  Nu sunt un derbedeu. Sunt tatuat. Cât despre pulă și coaie… Onorată Instanță, vă mulțumesc!!!”

Bube amare – Proces de constiinta – Part III

[...]Apărarea a tăcut, dar timpul nu poate să ne scape printre degete ca o gură de apă pe care o ținem, pentru zile secetoase, în pumnul strâns. Căpitane Djibril, ai ceva de adăugat?

“ Sunt egoist. Nu-mi place să fiu personajul secundar și atunci mă raportez mereu la mine. Din egoism își trage seva vanitatea. Sunt atât de convins de rolul principal în propria mea viață pentru ca am aroganța să cred că povestea pe care o spun e povestea unui protagonist. Nu mi-am pus niciodată problema că ar putea fi a unui figurant care la finalul unei zile de filmare își ia banii, zice săru’ mâna, merge cu microbuzul, cumpără de mâncare, se bagă în pat și stinge lumina. Încep să mă-ntreb Onorată Instanță, Oare asta e tot ce m-așteaptă în viață? Să sting lumina după ce pun mâncarea în frigider? Sunt egoist pentru că am insomnii și n-am ce altceva face pe întuneric.  Mă gândesc cum să țin lumina aprinsă mai mult de ora două. Altfel decât Sport.ro? N-am găsit deocamdată răspunsul și nu mă pot concentra asupra altei dileme. Mă gândesc mereu la mine. Dacă e ceva de făcut ca la finalul zilei de filmare să nu mai plec să-mi iau de mâncare, să nu mai mănânc ca să îmi amintesc sa bag mâncarea în frigider. Acuzarea s-a înduioșat prea mult de propria soartă așa că cere pauză de țigara și-o batistă curată.”

Datorită unei acuzări siropoase sunt obligat să-i cedez fratelui Gaspar cuvântul. Mă ridic de la taste și îl las pe el să spună ce simte. Ba nu. Mă așez din nou la calculator. El o să spună, dar de scris, o să scriu tot eu. Nu m-am ras de trei luni, părul e nepieptănat de o lună, Sfântul Anton este deshidratat iar florile mi s-au mai ofilit pe mână. Străbat sala de judecată cu pași mari, am mare grijă să nu mă împiedic, îi dau pe gardieni la o parte, dar am grijă să nu-i vătămez, trec de grefier fără să-l bag în seamă, dar îndeajuns de discret cât să nu-l jignesc, mă opresc brusc pe vârfuri și îmi dau capul pe spate încercând să ma adresez cât mai direct Onoratei Instanțe.

“ Consider că nu trebuie să te ridici la nivelul prejudecății altora și nici să te cobori la cel al disprețului lor ci să fii credincios așteptărilor pe care le ai de la tine. Altfel vei fi mereu mai josnic decât ceea ce-ai putea fi, mereu nemulțumit de ceea ce-ai devenit, prin urmare nefericit și mai ales în contratimp cu valul pe care ți l-a scos în cale viața, care te scoală noaptea din pat și într-o fracțiune de secundă, următoarea după ce-ai spus Alo, te ridică până la lună. Dacă nu ești sigur de ce aștepți de la tine, când îți va da drumul te vei izbi de stânci. N-aș numi egoism faptul că îmi asum o responsabilitate. Asta presupune că ai luat decizii de care ești conștient, necesitatea ei că preferi oricând o răscruce unui drum drept, iar atunci când dispare ai pierdut frâiele propriei povești. Nu sunt egoist pentru că mă preocup de dorințele mele ignorându-le pe ale celorlalți. Sau dacă sunt, e totuși o nuanță. Nu înțeleg. Nu înțeleg lumea, mersul lucrurilor, forța naturii, ordinea treptelor, care-i acoperișul și când vorbim de parter, expresia fețelor, strângerea mâinilor, firea oamenilor, de ce se iubesc doi oameni, de ce se poate muri de singurătate, cine a fost primul, trailerul sau filmul. Am nevoie de un etalon ca să pot interpreta o situație ca fiind bună sau rea și în lipsă de altceva mă mulțumesc cu ce am, încercând să înțeleg viața după cel mai intim contact cu ea, după gustul pe care mi-l lasă pe limbă, după ceea ce mă frige cel mai tare, după cuțitul care mi se-nvârte în rană, după  inima care, înainte a o lua de la cap, a încetat să mai bată. Îmi trebuie un punct unde viața închipuirilor mele și cea a realităților celorlalți să se intersecteze. Mă uit în jur și constat că singurul punct din cameră sunt eu. Nu de egoism ar trebui să m-acuzați, ci în cel mai rău caz de solitudine.“[...]

va urma

Bube amare – Proces de constiinta – Part II

Sunt tipul de acuzat care își așteaptă osânda fără să-și cunoască vina și prin urmare se găsește în situația ingrată de a nu se putea apăra. Niciodată faptele pe care ți le impuți tu nu vor coincide cu nodul în papură pe care ți-l vor găsi ceilalți. Pentru asta e nevoie să mori. Doar inspectându-ne existența din afara ei ne vindecăm de indulgența pe care o arătăm, de obicei, față de propriul personaj în raport cu povestea vieții noastre. Nici o experiență nu poate fi redată onest decât supraviețuindu-i îndeajuns de mult încât s-o poți întinde în cuvinte ca și cum nici n-ai fi asistat la ea ci îi aparține de fapt unui coleg de facultate care ti-a povestit totul într-o noapte.  Prin urmare tac. Tac și stau între patru pereți. Încă mai sunt în viață deci nu pot spune nimic cu adevărat corect.

Stau închis până la finalizarea procesului într-o celulă în care am un televizor care prinde doar Sport.ro și privesc pe pereți la 6 pisici sparte care fac bunjee jumping de pe nori. Am doi colegi de detenție, un motan țicnit care nu mă lasă să dorm dimineața și miaună belicos la geam sărind după păsărele și o pisică blănoasă, cu tabieturi de regină care se spală excesiv, intră în călduri onorabil de des și-și face nevoile la nisip. Nu poți face recurs la dizgrație pentru că noțiunea ține de un oarecare subiectivism care e specific nobleței. Asta face atât de minunat conceptul de monarhie. Așa că aștept în timp ce dosarul e în derulare în coșul de gunoi al unei instanțe absente, plecate în concediu în Bahamas, înlocuită de-o pereche de măini, ca cele ale lui Escher, dar care în loc să se deseneze una pe cealaltă,  una m-arată cu degetul, iar cealalata scrie stângaci următoarele capete de acuzare. Și totul se-ntâmplă la mine pe piept. Picătura chineazască nu e legată de necesitatea unei picături. Picătura suntem chiar noi. Orice ar fi, mărturisesc, spune-ți-mi doar unde să semnez. Așteptarea șubrezește mintea mai rău decât verdictul pozitiv la testul HIV. Pentru că atunci când aștepți nu poți să faci. Și asta te omoară încet, încet. Ești obligat să privești. Zi de zi Sport.ro. Sport.ro și fereastra prin care care vezi cum trece timpul din septembrie până vara și apoi revine odata cu toamna în clasa următoare. Prin fața arestului meu e drumul ce duce spre o școala cu clasele I-VIII. Pe unii copii, care la anul se duc la liceu, îi cunosc de când au intrat în clasa a cincea și baieții au început să vorbească de fete cu voce tare iar fetele să chicotească atunci când primesc un compliment. M-am săturat de așteptare!

În lipsa unui răspuns concret din partea completului de judecată, denumit generic de unii destin, pot intui care va fi răspunsul cererii de urgentare a deliberărilor în ceea ce privește sentința mea așa că, bazându-mă pe toate celelalte procese pe care le-am pierdut, am decis sa nu mai aștept fiascoul și să mă adresez unui for superior. Curții supreme a propriei conștiințe. Curtea de judecată care nu poate fi păcălită nici în somn, completul atotștiutor din spatele oglinzii, balanța vindecată de cecitate care și-a smuls năframa de pe ochi și vede tot. Și unde ai fost și unde ai zis c-ai fost. O să-mi supun culpele care mi se impută de alții și câteva erori pe care mi le reproșez eu la o tomografie a păcatelor, la un cântar cu precizie de trei zecimale, într-o sală de judecată unde atât procuror cât și avocat al apărării sunt celelalte două versiuni ale mele care îmi locuiesc în același cap. Onorata instanță e Dumnezeu. Ciocănelul din mâna sa se numește viață sau, după unii, soartă.

Nu am nici o pregătire legală și nici obișnuința de a vorbi răspicat la bară. Sunt un diletant absolut în ceea ce privește polemica judiciară dar judicios și consecvent în a mă face singur de căcat. Retorica legislativă este o limbă străină pentru mine dar am crescut la bloc și am un vocabular de stradă bogat. Contencios e un cuvânt care sună frumos, a rudă iberică a Capitanului Fracasse, al cărui înțeles nu-l cunosc dar voi încerca să compensez folosindu-mă mai mult de cuvântul onest. E rândul acuzării să înceapă așa ca o să încep eu. Îi dau cuvântul căpitanului Djibril.

“Sunt paranoic. La mine în cap vorbește cineva chiar și atunci când în jur este liniște. Trăiesc cu un veșnic presentiment că urmează o nenorocire. Din cauza asta sunt mereu încordat ca un orb lăsat singur într-un tunel, care nu știe când va fi lovit în plin de un tren. Simt nevoia să interpretez orice fapt cotidian ca pe un semn hotărâtor, ca pe un scenariu divin care-mi pregatește o farsă. De aceea am mereu o grabă în mine, o nerăbdare cronică, un soi de veșnică, discretă, criza de epilepsie, o agitație care nu mă lasă să stau prea mult într-un loc, o senzație acută de iminență, de fatalitate a următorului minut. Asta mă face să par nebun sau în cel mai bun caz un personaj comic. Viața mea e un sitcom și uneori mi-aș dori și un pic de soap. Acuzarea a terminat”. Atunci să-i dăm cuvântul apărării. Nu pot să mai scriu căci sunt chemat la bară. Shhh! Liniște! Vorbește, în numele inculpatului, fratele Gaspard.

“ Sunt viu și asta se măsoară în batăi de inimă pe minut și mai ales prin ce gândești. Agitația mi se trage de la cap, din ideile care-mi vin stând la stop, îmi intră pe-o ureche și se înțepenesc în creier, mă presează guraliv să le las să-și vadă de viață, îmi șușotesc măscări dacă le amân pentru când ajung acasă și unele bune, majoritatea fără niciun viitor își cer dreptul de a avea o șansă să iasă pe urechea cealaltă. Iar eu n-am niciodată pe ce să le scriu și le omor clipind mai mult cu o secundă, la un semafor de lângă piața Obor. Asta pune multe accidente rutiere într-o altă perspectivă. Le spun Amin și traversez numai pe verde. Sunt frământat dar am circumstanțe atenuante. Oricât de multe străzi aș traversa și oricât de repede n-ajung niciodată acasă să le salvez pe toate. Sunt mereu în doliu după cele care s-au dus în pace și nu mă pot bucura de cele pe care le-am putut salva din doua taste iar vina pentru ambele fapte ma neliniștește de moarte. Mă perpelesc mereu pentru că sunt într-o veșnică contradicție cu mine însumi. Atunci când trăiesc mă gândesc la cum să scriu iar atunci când scriu visez să trăiesc. Iar contradicția este întotdeuna comică indiferent de unde-o privești. Cinic ca intr-un sitcom de bună calitate sau prin ochiul tulbure și plin de lacrimi al unui  soap. Și să fim onești Onorata Instanță, tuturor, chiar și dumneavoastră, ne place comedia cu un strop de absint care-i picură peste rană personajului nostru favorit. Apărarea a terminat Onorată Instanță căci v-a făcut să zâmbiți.”

Bube amare – Proces de conștiință – Part I

M-am născut într-un tribunal, într-o sală a pașilor pierduți și a destinelor irosite, chemat la bară de lumina neoanelor străbătute de frisoanele unei boli electrice, precedat de modelul întâmplător al dalelor de gresie spartă de pe culoare, înconjurat de zugrăveala călcată în picioare de clipele pierdute ale enternității, sub auspiciile îmbâcsite de fum și respirații vinovate ale unui tavan căzut în dizgrația gravitației, cu tencuiala suferind de lepră, pe o bancă deprimată, șchioapă, cu spătarul amputat sălbatic, rănită ireversibil în orgoliul de lemn și cu tenul gras, ciuruit de urmele șuruburilor lipsă. Am fost înconjurat de gardieni cu burta bogată, vocabular subțire și minte netedă și asistat de magistrați tăcuți, încercănați, cu pielea boțită, fețe lungi și buze căzute în bărbie. În loc de fașă am fost legat în cătușe, cordonul ombilical a fost tăiat prin executare silită, reflexele mi-au fost testate la poligraf, pentru analiza sângelui s-a făcut o anchetă, lista de vaccine a fost însoțită de o propunere de arestare preventivă, fișa medicală a fost întocmită pe spatele unei hotarâri de trimitere în judecată, leagăn mi-a fost boxa acuzaților iar în certificatul de naștere a fost trecut peste codul numeric personal cuvântul “inculpat”. Am fost învinuit înainte de a fi botezat și am pierdut dreptul la prezumția de nevinovăție în același timp în care mi-am câștigat cetățenia română. Ursitoare mi-au fost mai multe dosare virgine, cu nume de cifre și coperți crăcănate, așteptând cu jind să le intre în vintre filele nescrise ale vieții care nu învățase să vorbească, dovezi nenăscute ale unor alegeri probabile pentru incertitudini imprevizibile, făgaș unic pentru un infinit de posibilități, final cunoscut al unei povești neîncepute, probă incriminatorie a unui rechizitoriu care se desfășura în avans, pornind de la un nume greu de pronunțat, ce trăda origini nesănătoase și în consecință prevestea crime pe care nu le săvârșisem încă, dar pentru care meritam să fiu condamnat.

Sunt inculpatul din naștere și port vina în caracter, infracțiunea îmi este gravată în ADN, delincvența își trage seva din personalitate, greșeala îmi colorează ochii în verde, mă abat de la norme numai conjugând verbul a fi la persoana întâi, iar dacă aș fi haină atunci culpa mi-ar fi eticheta, daca aș fi mână cusurul s-ar numi verighetă. Eroarea îmi precede orice intenție, delictul e conținut de urmele pașilor mei dinainte de a ști să merg. Prihana mi-e înghesuită în nume și e de ajuns să întind mâna ca să primesc în schimb o citație, pentru un zâmbet mă trezesc cu încă o pagină, scrisă mărunt, la cazier, de fiecare dată când deschid gura se mai adaugă un an la pedeapsă, iar dacă îndrăznesc să sper devin pasibil de închisoare pe viață. Crima este comisă în fiecare dimineață când deschid ochii iar prin fapte recidivez când respir. Cel mai ușor e să examinezi pe oricine altcineva în afară de tine, de aceea nu avem ochii în palme, iar eu am fost judecat de toți cei de care am depins și condamnat de cele mai multe ori în lipsă, în săli de judecată fără judecători, ticsite în schimb de procurori. Capetele de acuzare sunt nesfârșite și ar fi de ajuns să-mi aducă o sentință maximă. Uneori mă rog de soartă, mă străduiesc să provoc destinul scuipându-l în față, ofensez planul divin punându-l la îndoială, mă iau la harță cu Dumnezeu rupându-i în față Fiului său harta incompletă a destinului pe care-o port în amintiri, mă lepăd de finalitatea mea de om, refuzând să-mi mai explorez punctele cardinale, mă arunc în gol sperând sa forțez îngerii să mă învețe să zbor, îl tentez pe diavol, dezvelindu-mi, în căutarea ispitei, sufletul de pătura protectoare a rațiunii, mă revolt cu părul neatins de pieptene, buzele răsfrânte a necaz, ochii tulburați de obișnuința narcotică de a evita adevărul și pieptul împins înainte, batând din picior cu spume la gură, cerând imperios, oricui mă ascultă, pedeapsa capitală. Însă nimeni nu dă atenție unui condamnat, n-ar mai fi amuzant să arunci cu pietre în cineva care nu mai este, de ale cărui strădanii de a se dezvinovăți nu-ți mai poți bate joc și care nu-și mai poate desăvârși scopul de a întreține buna părere despre sine a celor ce nu ies cu nimic în evidență în afară de degetul arătător. Te plictisești repede de-o jucărie care a rămas fără baterii, după o histerectomie o curvă nu mai prezintă nici un interes, odată ce-au fost mestecate mirajul icrelor negre își pierde strălucirea obligându-te să tragi repede apa, calul de curse cu piciorul rupt impune să-i curmi suferința cu un glonț în cap. Nu se menționează niciodată despre a cui suferință e vorba, a calului care nechează în chinuri sau a stăpânului care-și vede plăcerea de-a călări compromisă. Acuzatul îndeplinește funcția vitală de a aduna asupra sa suma defectelor, predecesori infami ai crimei, tuturor celor care-l acuză și care în lipsa lui ar fi nevoiți să-și îndrepte oprobriul asupra propriilor imperfecțiuni, potolindu-le astfel curiozitatea de a le scoate la iveală din buzunarul de la piept. Misiunea inculpatului nu este aceea de a fi condamnat ci de a oferi celorlalți plăcerea perversă a anticipației unei sentițe de care au scăpat. [...]

va urma

Turn Mad Cortex into a brand. Artwork by Bubu

P.S. Anatomia scrisului – Tratament pentru prejudecata – Part II

O țară săracă se recunoaște după importanța pe care o acordă locuitorii săi banului, iar o cultură nevoiașă după câți dintre artiștii săi sunt mai atenți la promoțiile la zahăr sau ulei decât la valoarea estetică a sensibilității și expresivității lor. Trăim într-o lume cu o anatomie spirituală anormală în care coloana vertebrala a fost înlocuită de contul în bancă, obiectul aspirațiilor a căzut din spațiul ideilor și-a fost ascuns într-un pod căruia i-am zidit ușa, fiind înlocuit de totemul strălucitor al unui fișic de euro, Jeffrey Franks e mai cunoscut ca Anne Frank, interesul pentru Blaga e nul în ceea ce-l privește pe Zamolxe dar se trezește imediat când vine vorba de costurile triple pentru o autostradă, căsătoriile au eliminat din ecuație sentimentul aducând în formula de calcul câți bani aduce nunta și câți se cheltuie cu botezul, Isus a devenit din păstor căruia îi cerem liniște și pace, cămatar la care ne plecăm pentru niște bani în plus ca să trecem luna, până la următorul salar. Suntem o țară de directori pentru că muncitorii mor de foame. Suntem o țară de contabili pentru că dorim sa fim cât mai aproape de ceea ce ne lipsește. Suntem o țară de oameni de afaceri pentru că încă mai există pământ de vânzare. Suntem o țară de fotomodele pentru că trupul e singurul lucru de vânzare atunci când mintea lipsește. Suntem o țară de țigani pentru că soarele răsare pentru toți și încă ne mai putem bronza pe gratis. Suntem o țară unde doar nebunii, proștii sau impostorii mai visează să devină artiști pentru că primele două categorii  nu vor avea ce să pună pe masă iar ce-a de-a treia e prea incompetentă pentru postura de director sau contabil. Pilula salvatoare mi-a fost administrată în aceeași cameră tapetată de calculatoare antediluviene, printre monitoare oarbe, de culoarea caramelului, printre tastaturi pătate de mai multe generații de degete decât sfintele moaște. Am înghițit pastila surprins și m-am ridicat în picioare în fața a 25 de semne de exclamare, 25 de pâini proaspete, dospite în esențe de curiozitate, 25 de drumuri educate în spiritul realității apropiate gata să se continue pe cărările răcoroase ale cercetării de sine, 25 de păsări pe o cracă așteptând cu răbdare să li se dea voie să-și deschidă aripile imaginației ca să zboare deasupra lumii, 25 de săgeți tremurând în tensiunea unui arc, căutând o țintă, 25 de fire colorate, în bătaia vântului, cerându-și tacit dar ferm dreptul de a se împleti într-o poveste,  25 de sunete distincte căutând partitura corectă pentru a compune o melodie, 25 de copaci tineri care caută apă, 25 de nuanțe ale aceleiași culori plănuind să acopere cerul cu un curcubeu, 25 de zile de naștere sărbătorind aceeași viață, 25 de spice care îi cer vântului să bată, 25 de semne bune care vor să se arate, 25 de destine pregătindu-se să se aștearnă pe o pagină, 25 de pagini albe dornice să se acopere de litere, 25 de voci care caută să se scrie, 25 de stropi de ploaie care cad pe fața arsă a unui rătăcit în deșert.  Și eu. Postura, deși flatantă, impune responsabilitate și în același timp ascute spiritul și obliga mintea la claritate înlăturând demonii isterici ai nesiguranței. Am fost tentat să mă așez la loc în fotoliu dar am rămas în picioare. Tratamentul era eficient iar evoluția bolii satisfăcătoare. Bolnavul stătea pe picioare și mai mult, a zâmbit. Am început să vorbesc.

Monotonia este dușmanul perfid al creativității, iar rutina este bățul din roatele voinței, vălul orbitor de întuneric al blazării, verișoara primară a greșelii, portretul pictat de nebunie al morții. Ne-am obișnuit să trăim într-o vedere, să ne ciocnim de manechine fără expresie, să ne numărăm orele până la moarte într-un muzeu de statui de ceară. La întrebarea “Ce mai faci?” nimeni nu mai poate să răspundă decât bine unde binele nu mai definește un calificativ al calității vieții ci constanta dăunătoare a paraliziei sociale din care facem parte. Ne trezim fără să mai așteptăm nimic și ne culcăm bucuroși că nu s-a întamplat nimic pentru ca am învățat pe propria piele ca dacă sperăm vom fi dezamăgiți, iar dacă ceva se petrece undeva nu poate fi decât o nenorocire. Ne transformăm din timpul vieții în vestigii arheologice îngropați în abuzuri, umilințe și eșecuri resemnați de la vârste din ce în ce mai fragede să fim descoperiți de sub mormanele de moloz numai cu ocazia ultimului drum. Ne-am obișnuit atât de tare să ne contemplăm propria viața ca pe-o fotografie îngălbenită de vreme și de ploi încât am uitat că timpul e pelicula care nu se termină niciodată dintr-o cameră de luat vederi și îi purtăm pică celui care vrea să mute unghiul de filmare câțiva metri mai încolo pentru că dintr-o altă perspectivă vom descoperi ca în loc s-o trăim, am irosit-o. Stăm astfel si privim în gol, cu gândurile amorțite de plictiseală la aceeași scenă a carei detalii le știm pe de rost, pe care le-am moștenit din tată în fiu, în care unii își fac de cap pe pielea noastră iar noi stăm cuminți și suportăm. Nimic nu se pierde, totul se transformă a devenit nimic nu se schimbă, totul se uită. Suntem fosile ale istoriei înghețate în capsula timpului și ne naștem distribuiți ostatici într-un film de serie B, care se repetă în buclă, din care ieșim în rol de răpitori, lipsiți de glorie,  pe ușa din dos a platoului de filmare. Injecția de prospețime mi-a fost administrată între două pauze de țigară în timp ce exemplificam pe-o coală cum să faci dintr-o idee un univers. Dintr-o dată au țopăit printre scaune, și-au ițit capul din pereți, dintre planșele improvizate pentru alte seminarii, de sub mobilele desperecheate, cu boli articulare grave și cu sertarele pline de cicatrici, s-au fâțâit în sus și-n jos pe ușa cu aspect de ciocolată și culoare de icter, s-au developat din haloul de lumină din jurul aplicelor cu modele întortocheate, ușor chicioase, ce-ți atrăgeau atenția când căutai din priviri un ceas, un bișnițar cu nume de superlativ, burtos, violent și iubitor de animale, îndrăgostit de o târfă îmbrăcată în latex, cu ochi verzi, sau albaștri, sau câte unul din fiecare culoare, un mafiot perfid, invidios și lacom, o judecătoare la menopauză cu obiceiuri sexuale bizare, o psiholoagă lipsită de onoare, un polițist cu nume mesianic, integru când vine vorba de șpagă, însă cu o interpretare originală a codului penal după o partidă de sex oral. Lumea a început să se învârtă după mecanismele tinereții, universul a căpătat culori în obraji, statuile s-au coborât de pe socluri și au început să danseze, arhetipurile răstignite pe crucea infamă a previzibilului și-au smuls mâinile din cuie și-au început să aplaude, insectarul social s-a făcut praf, etichetele înfipte-n oameni s-au amestecat și exponatele s-au răspandit fără nume, împrăștiind vesel o aromă de primăvară, tabloul prăfuit al unei societăți mediocre s-a ridicat bătut de vânt, s-a lepadat de rama care-l imobiliza forțat și a devenit zmeu ce survolează fără complexe, direcție sau limite orașul, rictusul înțepenit pe obrazul paralizat al realității s-a arcuit luând forma prietenoasă a unui zâmbet, sperietoarea de ciori îmbrăcată în costum sobru de cioclu de la căpătâiul pustiului național și emoțional și-a rupt nasturii, și-a suflecat nădragii, și-a tras un pumn în nas și a început să facă pe clovnul.  Bolnavul a prezentat pofta de mâncare iar ficatul fibrozat de lehamite și lipsă de speranță n-a mai fost dureros la palpare.

Reflexul atavic al retragerii în munți, dualitatea perpetuă între supușenie și mișcarea de rezistență, ambiguitatea de opinie specifică unei nații mici exclusă de la luarea marilor decizii, situația neclară și nehotărâtă a poziționării noastre naționale în raport cu alte state, obligativitatea permenentă de a interpreta istoria în dublu sens după cum se înclina balanța de putere, veșnicul combat moral între instinctul de supraviețuire și disprețul pentru sistem, obișnuința doselii ilicite în virtutea argumentului că furăm de la cei care au furat de la noi, s-au rafinat, au căpătat nuanțe moderne și panaș germanic anexat la numere de cont din bănci elvețiene, au evoluat pierzându-și intenția inițială de supraviețuire, lepădându-se de balastul spiritual al rușinii, vopsind noțiunea de delapidare în culorile aprinse ale grijii pentru familie. Am dobândit abilitatea înșelăciunii din necesitate dar am cultivat-o din comoditate și am elevat-o de la statutul de rău necesar, vină asumată la rangul de stil de viață firesc al naturii umane, condiție de integrare în societate, alfabet al codului onoarei. Omisiunea a fost scoasă din rândul păcatelor și levitează în subconștientul național, după cum ne e mai la îndemâna, în purgatoriul regulilor de conduită, între selectivitatea diplomatică a informației, discreția scrupulosă a belșugului subit și modestia celui care s-a descurcat în viață. Am exersat atât de minuțios păcălirea celorlalți încât după ce am rămas fără subiecți am aplicat-o, din obișnuință, asupra noastră. Frica de nu afla vecinul cât de bine o duci provine din conștiința faptului că nu-ți meriți bunăstarea. Obiceiul de a ocoli explorarea propriei vieți se trage din neplăcerea incontrolabilă pe care o provoacă reîntâlnirea cu propriile fapte necurate. Boala mea era gravă și de aceea aveam nevoie de un tratament complex și intensiv. Pentru psihicul meu uscat de incredulitate  se impunea o repriză de hidratare așa că am primit o perfuzie de sinceritate. 25 de seturi de nume inventate bazate pe realitate mi-au ugmentat cortexul slăbit de sete. 25 de vieți complicate, cu nesiguranțe și decese, cu drame amoroase și secrete, cu obstacole neașteptate s-au ciocnit în aer, s-au spart în zeci de fraze, si-au căzut peste noi într-o ploaie răcoritoare de personaje. Din spatele fiecăruia dintre ele îmi vorbeau răspicat 25 de vieți deschise pentru a fi vizitate, 25 de exponate rare de sinceritate. Universul a devenit real, palpabil, a ocupat spațiul și s-a extins între pereții îngreunați de planșe ai camerei, s-a izbit de ferestrele cu cercevele deshuamate de lemn, căutând să iasă la lumina naturală a unui soare amenințat de furtună, să se facă cunoscut și celorlalți dintr-o altă perspectivă, să obțină validarea generală prin descoperirea voită a elefantului din cameră. Rezonăm emoțional cu maximă intensitate atunci când ghicim în spatele istoriei unor personaje, în umbra intereselor narative, disimulate de direcțiile potențialelor conflicte, nesiguranțele unei etape din viață  în care drama existențială e definită de-o răceală și necesitatea interpretării viitorului unei situații reale transpare timid prin jocul infinit al posibilităților pe care le oferă ficțiunea. Am făcut o reverență în fața celor care, cu generozitate și entuziasm, m-au lăsat sa trag cu ochiul la contextul emoțional  în care operau și unde pacientul aflat sub bisturiu era chiar propria viață. Ce poți cere mai mult de la un scriitor? Bolnavul a adormit fără ajutorul nici unui somnifer, s-a odihnit neîntrerupt și s-a trezit euforic. Tratamentul putea sa treacă la pasul următor.

Incapabilitatea de a-ți sonda trecutul se trage într-un mod pervers din frica de responsabilitate și de aceea actul artistic veritabil trebuie considerat înainte de considerentele estetice drept un act de curaj.  Sursa malefică a pseudo artei nu este în primul rând greșeala de ordin tehnic ci absența onestității pentru ca ea conduce invariabil la neînțelegerea vieții și la stafidirea prematură a ideilor, la golul de imaginație și în fazele terminale ale sindromului de fraudă artistică la decesul creativității. Peste mormântul ei se așterne lespedea tristă a nepăsării, iar în loc de epitaf la căpătâiul fanteziei va sta cu exces de zel un clișeu. Fuga perpetuă de consecințele propriei vieți handicapează spiritul văduvindu-l de principala armă împotriva plafonării, introspecția. În artă la fel ca în viață teama de a risca este predecesorul toxic din care se naște clieșul, otrava violentă care ucide nevoie de exprimare ce poartă în pântec creativitatea. Limbajul de lemn este pe lângă căutarea ineditului în expunere ceea ce este lingura de plastic, de unică folosință, față de vesela de argint. O soluție de avarie, nesatisfăcătoare, tolerabilă doar o singură dată, dar pe care dac-o speli ca s-o refolosești dă dovadă de sărăcie și lipsă de demnitate. Este meschinăria aceluiași compliment adresat la două femei diferite, prostia unei minciuni spuse de două ori în fața aceleiași instanțe care te-a condamnat prima dată. Starea mea de sănătate sufletească era încă șubredă așa că dupa analizarea nivelului de speranță am primit de urgență o transfuzie de creativitate. Bisexuali, lesbiene, traficanți de metadonă și dealeri de arme s-au așezat la aceeași masă cu doctori cu destine întortocheate, colonei S.S. cu afinități pentru evreice frumoase, bărbați în toate firea îndrăgostiți de minore precoce și escroace sexuale cu tendințe criminale. O fată cu carnea rece suferind de-o boală rară, încă necunoscută, a făcut cunoștiință cu un mafiot dornic de libertate, gata să omoare în numele dragostei pentru o vânzătoare, un adolescent plecat peste hotare si-a făcut apariția din mijlocul unei intrigi complicate ca să priveasca cum o copilă în scaun cu rotile își pierde mințile după ce își vede iubitul pierind pentru doua kile de verde, două zâne au părăsit povestea cosmopolită a unui tip îndrăgostit de mai multe târfe ca să bea o cafea cu un polițist batrân și cinic care urmărea o criminală ce nu poate avea copii.  Mai multe triunghiuri amoroase s-au rostogolit până în mijlocul camerei și-au explodat într-un curcubeu de hormoni împroșcând cu parfum de dorință o fată cu fire artistică ce refuză să se indrăgostească pentru că trebuie să salveze un copil. Mai mulți părinți abuzivi s-au întâlnit la o ședință în timp ce odraselele lor, ajutate de bunici, confidenți, avocați sau falși prieteni se alergau printre firele de praf din bătaia soarelui încercând să-și pună ordine în viață. Un cimitir s-a umplut de victime, o stradă de cupluri inedite, sălile de judecată au gemut de procese de corupere de minore, un copil s-a născut la închisoare, altul s-a vindecat de leucemie, un drogat a murit înjunghiat într-o bătaie, un orb s-a îndrăgostit de o cutiuță muzicală și doi îndrăgostiți au murit ținându-se de mâna fiind însă separați de religie. Starea bolnavului s-a îmbunătățit miraculos, prognosticul a devenit optimist iar pacientul a țopăit pe culoare așteptând nerăbdător biletul de externare.

Absența unei concurențe sănătoase, bazate pe performanță, viciază ireversibil starea de spirit, futilitatea eforturilor în făța invaziei de incompetență șubrezește încrederea de sine, aglomerarea sarcinilor imediate, ce țin de așteptările unei societăți aservite disciplinelor pragmatice, indiferentă la chemarea individului, nepăsătoare la nevoia de exprimare a spiritului uzează organul perseverenței artistice. Contemporaneitatea strivitoare a ascensiunii frauduloase fundamentată pe rășchitoarele fragile ale servilismului, pupatului în cur și al apartenenței la o sferă de influența descurajează și fac din bucuria procesului creativ, un lung și chinuitor proces de intenție intentat propriilor așteptări. Iminența nevoii de nutriție adjudecă licitația în competiție cu abilitățile native iar singurătatea imaginației înconjurată de dezinteres sau și mai grav de rele intenții sufocă entuziasmul și îi arborează leșul de catargul noduros și strâmb al abandonului. Evidența inutilității ostenelii comparată cu huzureala iresponsabilă a ignoranței, decorată cu titlul de mare artă, dezechilibrează balanță emoțională, toarnă ciment peste viața interioară și îi dă branci în râul de vomă care se varsă în aceeași apă și irigă același pământ unde se află și rădăcinile de unde ne luăm cu toții seva conștiinței de artist. Perseverența se pierde printre substanțele putrezite ale acelorași cuvinte, răbdarea moare cu dreptatea în mâna și talentul se retrage într-o hrubă, pe pustii, departe de peisajul funest al sensibilității siluită de arbitrariu, devenind eremit din dezamăgire, nu din vocație, trăindu-și viața ca să-și lingă rănile. Deși sunt convalescent mai am nevoie de un pas ca să ma vindec, ca să fiu sigur ca boala nu recidiveză. Mai am nevoie de o cură de perseverență. Am nevoie să văd 25 de minți tinere care merg mai departe, care continuă să se caute, care prin cercetarea lingivistică ne ajută pe noi, ceilalți, să ne regăsim în cuvintele lor. Ca recunoștiință pentru acest medicament rar în loc de șpaga pusă în buzunarul unui halat noi, toți foștii bolnavi de prejudecată, ne vom strădui ca din textele produse de 25 de minți tinere să facem o singură carte. Așa că, scrieți, fiți liberi, bucura-ți-vă de cuvinte și gândiți-vă că dacă totul merge bine ce scrieți azi pe o foaie, mâine veți putea citi dintr-o carte. Spor la scris!

P.S. Anatomia scrisului – Tratament pentru prejudecată – Part I

       Prejudecata este o boală mai veche decât HIV-ul, tuberculoza sau cancerul, care a făcut mai multe victime decât lepra, ciuma sau  febra tifoidă pentru că în forma cronică devine intoleranță, virus contagios și letal al spiritului, metastază a germenilor răului în sânul rațiunii. Însumează în definiție și exprimare păcatele tuturor celorlalte boli fiind contagioasă și virulentă ca vărsatul de vânt, la fel de greu de acceptat ca sifilisul, parșivă și invazivă după chipul și asemănarea neoplasmului, cu aceleași consecințe asupra spiritului ca accidentul vascular cerebral asupra coorodonării mișcărilor, slăbind mai violent memoria decât Alzheimer, șubrezind perspectivele viitorului cu forța diagnosticului de scleroză în plăci,  fragilizând liberul arbitru cu vivacitatea cu care leucemia își seacă victimele de puteri, controlând cotidianul cu autoritatea unei insuficiențe renale cronice, agresând țesutul fragil al psihicului colectiv cu manierele grosolane ale schizofreniei, schilodind sufletul, întunecând orizontul cu absurditatea dependenței de heroină, având ca sursa de inspirație necroza cazeoasă a tuberculozei și obturând unghiurile de vedere cu încăpățânarea glaucomului. Ceea ce face însă din prejudecată o boală cu adevărat infernală este paradoxul ce-i însoțește diagnosticul și monstruoasa evoluție. Este fără îndoială singura maladie de care omul nu vrea să se vindece, deși are la îndemână cel mai simplu tratament, speranța, precursor divin al vaccinului contra răutății, iubirea, care aerisește mintea, împrospătează sufletul și imunizează ireversibil spiritul.

            Sunt bolnav de prejudecată, iar simptomele sunt clare, o erupție cutanată de bube amare. M-am infectat, deși mi-am luat toate măsurile de prevedere însă hotarârile admirabile de acceptare, instaurarea legilor indulgenței, proclamarea solemnă a declarației de încredere în oameni, campania continuă de cucerire a bastionelor nesiguranței cu trupele multicolore ale experiențelor personale, cultivarea intensivă a spiritului cu răsadurile înțelegerii, recoltarea scrupuloasă a amintirilor pentru diagnosticarea corectă a prezentului, cercetarea în stare de libertate absolută a propriilor greșeli și condamnarea la viață a viitoarelor opțiuni n-au fost de ajuns pentru a combate infectarea subversivă cu doze mici de dezamăgire, frustrare, eșec arbitrar, absurditate, umilință și inutilitate. Am negat modelele unui sistem bazat pe fraudă și construit pe mormane de victime înjunghiate în spate, dar am fost obligat de curiozitate și de credința că pot schimba ceva să cooperez cu zâmbetul pe buze la propria inoculare infecțioasă, mi-am lăsat convingerile sa fie zdruncinate de nereușitele provocate de frica spiritelor slabe și m-am învinuit mai întâi pe mine, în locul încrederii a apărut pe nesimțite ranchiuna pentru ipocrizia altora, am acumulat dezamăgirile în același timp în care am cunoscut oamenii, am măsurat incompetența altora drept eșecuri personale, am deformat realitatea după unghiurile obtuze ale rațiunii  celor pe care-i disprețuiam,  m-am lăsat păcălit de mediocritatea mieroasă pe care-am lăsat-o ospitalier să-mi intre în casă, m-am abandonat fără să gândesc pe mâna măcelarilor de idei și mi-am lăsat spiritul ciopârțit de promisiuni deșarte, am urmărit năluci care s-au ascuns dupa ștate de plată lăsându-ma până la urmă cu buza umflată, am pus hoția ticăloșilor care se umflă-n pene între paranteze, iar după virgulă m-am așezat, cuminte, pe mine, am adunat frustrări, plangându-mi bunele intenții înmormântate fără fast sub urmele adânci de pași ale creaturilor supraponderale, scuipători neobosiți de gunoaie, am abandonat solul fertil al ideilor la cheremul viiturii mâloase a complexelor acelora cărora le-am dat credit de viteji și care mi-au înapoiat cu lașitate ură. M-am îmbolnăvit de maladia pe care-o recunoscusem până atunci la ceilalți și datorită căreia suferisem de când mă știam, iar din observator imunizat la răutate am devenit pacient nevolnic plin de păcate, din sol de pace în oglindă am privit un mercenar gata de orice ca să supraviețuiască, din stilul de viață închegat în jurul verbului “a face” au mai rămas doar aforisme, enunțuri admirabile a ceea ce nu mai puteam sa pun în practică. Am încetat să mai cred în oameni și atunci m-am pierdut pe mine, n-am mai văzut semnele divine și asta m-a împiedicat să mă mai privesc în ochi, am căutat să descopăr răul și mi-am abandonat în schimb speranța, m-am revoltat împotriva universului negându-mi astfel esența, am spus pas la viață, iar viața, ofensată, m-a lăsat la coadă, nefericit, într-o eternă așteptare, doar cu un cuțit și-o piatră. Am fost tentat să-mi pun capul pe rocă și să-mi tai beregata. Ar fi fost însă păcat. Am dat cu cuțitul în piatră sperând s-o fac să plângă așa cum făceam eu, dar degeaba. Lama s-a făcut bucăți. Era felul zânei de pe umăr de a-mi spune că așteaptă mai multe de la mine. Așa ca am luat piatra și am aruncat-o cu mânie în prefăcuți, ticăloși, mediocri, fricoși și impostori, mi-am pus mâinile în buzunar și am deschis ochii. Sunt bolnav de prejudecată, dar mă tratez cu speranță.

25 de minți tinere mi-au fost doctori și o cameră dezordonată de la etajul unu al unei clădiri cu nuanțe de placintă cu afine, sală de operație. Din mijlocul unui sistem mai vechi decât chiloții de bal ai bunicii, bazat pe obligativitate, blazat de lipsuri, preocupat de cifre, nepăsător la litere, peticit de tarifele meditațiilor la mate, sincopat de eternele și plictisitoarele concursuri de calcul, construit pe principiul păgubos al uniformizării spiritului, rezultat din indolența pedagogică a reprezentanților unui stat axat pe prosperitate personală, propășire familială și furt calificat de voturile obținute la ultimele alegeri, am descoperit adevărata mișcare de rezistență, resursa esențială a salvării unei societății degradate de săracie, văduvite de mecanismele elementare ale progresului, căsăpite de satrapi economici preocupați de borduri și parcuri meschine, sleite de cabotini cu gura mare si talentul unui brotac, am simțit șocul electric necesar resuscitării unei culturi sufocate de rebuturile trecutului, ale unei spiritualități alungate grosolan de uzurpatorii cu morgă de intelectuali, siluite sistematic de zerourile din spatele cifrelor de rating, terfelite zi de zi în numele rațiunilor economice, umilite doct în ședințe de redacție sub pretextul absurd al supremației gusturilor publicului, justificare hilară a incompetenței acelora care nu pot produce altceva decât deșeuri după chipul și asemănarea lor. Romania are o șansă. Păcat însă că șansa asta încă nu poate vota.

Am devenit opaci, victime ale păienjenișului de nevoi, robiți de obligativitatea de a ne asigura un viitor, văduviți de luxul de a risca în numele unei idei, obligați de prezentul precar să renunțam la a ne cunoaște, abandonându-ne curiozitatea într-un galantar în schimbul unei meserii bănoase. Antidotul l-am găsit încă de la început, în cele 25 de perechi de ochi vii, porți deschise către infinit, cărări încă neumblate, mărginite de spațiile miraculoase ale posibilităților nesfârșite, trecători prietenoase printre pereți netezi, pierzându-se în stele, încă la adăpost de ploile acide de frici sau regrete, de care se izbește în joacă deocamdată ecoul a mii de întrebări care așteaptă un răspuns. Am rămas descumpănit, înfricoșat ca nu cumva boala să-mi fi afectat judecata într-o măsură atât de drastică încât răspunsurile filtrate de un moral căzut în dizgrație să fie nepotrivite pentru întrebările nerostite. Senzația era a unui condamnat la moarte căruia i se cer ultimele cuvinte înainte ca plutonul de execuție să apese pe trăgaci. Iminența situației necesită curaj și în aceeași măsură relevanță istorică însă pretextul face ca orice frază să fie futilă și insuficientă. Am început să vorbesc așteptându-ma să fiu mitraliat, după prima pauză, de indiferență și am așteptat cu capul plecat ca proiectilele să mă lovească în freză. Supriză însă. Plutonul de execuție n-a tras, și-a așezat puștile-n rastel, în loc a scos câte un pix  și într-un foșnet entuziast de foi a început să noteze ceea ce eu consideram a fi ultimele mele cuvinte, dar care pentru ei erau primele. Ce perspectivă nouă și revigorantă pentru același set de vorbe. Prima etapă din tratament fusese un succes iar bolnavul dădea semne de viață.