Bube Amare – Pierderi colaterale – Part V

Curajul se separă de iresponsabilitate prin asumarea alegerii și poate înșela ochiul în ceea ce privește originea sa, dând impresia ca provine din inteligență însă nu-mi vine în minte nici o hotărâre curajoasă care sa fi fost validată de creier. Cel puțin nu în viața mea. Dacă mintea ar avea drept de veto asupra sufletului atunci alegerile magistrale ar fi mai ușor de făcut, unghiurile abrubte care ne dau peste cap viața s-ar îmblânzi, tabela de marcaj ar arăta scorul invers, n-ar mai exista locuri unde nu vrem sa ne întoarcem, am ști mereu ce vrem să facem, nehotărârea ar fi un cuvânt neinventat care să definească un conflict inexistent. În lipsa îndoielii conștiința dispare, facând loc rușinos tiraniei absurdului. Fără  emoție rațiunea își pierde contravaloarea, uită cine este, devine confuză, opacă, instabilă, înaintează mereu din trei încercări, se blazează, devine autosuficientă semnându-și condamnarea la moarte. Nu suntem definiți de acțiunile noastre ci de ceea ce simțim atunci când le facem. Reacția noastră afectivă este parola pentru nucleul sufletesc, definiția celulară a ceea ce suntem, cifrul moral, ascuns în materie, care ne conține răscumpărarea. În lipsa ei totul devine un joc al întâmplării sau și mai grav, un șir inutil de evenimente, o anecdotă din care nu învățam nimic. Nu poți renunța la impuls, la certitudinea ilogică a binelui, la manifestarea miraculoasă a unui for superior encefalului, fără să pierzi în același timp credința într-un adevăr suprem, în capacitatea timpului de a ordona intersecțiile și de a sincroniza semafoarele, în faptul că zâna de pe umărul tău lucrează în favoarea ta. Uneori instinctul cântărește mai puțin decât îndoiala și atunci își dă seama mintea că și-a tăiat singură craca.

Minte. Uneori granița dintre substantiv și verb devine prea permeabilă ca sa nu confuzeze, să nu facă mâna să tremure, buza să sângereze, nodul din gât să ceară apă, gândul să se piardă în scuze iar întrebările să rămână fără răspunsuri. Discrepanța dintre cele două forme gramaticale erodează spiritul, lăsând intact creierul, ca martor dezolat al propriei decăderi, ne transformă în sclavii unui subjonctiv. Ce-ar fi fost dacă e expresia care revine cel mai des în conversațiile unui fricos.

Am refuzat să-nvăț pe de rost adresa unde spiritul meu este acasă, acolo unde emoțiile se așează familiar printre mobile, spațiul benefic care liniștește fricile și unde dușumelele sunt elastice și amortizează căderea, curentul călduț de aer care se așează pe pleoape ca să usuce lacrimile, reperele spațiale care echilibrează colțurile inegale ale unui zâmbet stricat, locul unde sunetele încetează să mai irite rănile, canturile rotunjite ale pereților de care poți sa te lipești fără ca cicatricile să sângereze, lumina care se răsfrânge prin ferestre, acoperind tristețea cu jocurile cromatice ale nostalgiei, ușile mereu deschise prin care amintirile se amestecă cu speranțele, amețind frivol scurgerea perfidă a regretelor, treptele dulci de care tălpile se dezlipesc, în același timp cu visele, cu zgomot pofticios de plescaială, unghiurile prietenoase ale perspectivei pe care se cunosc urmele de transpirație ale fericirii, picătura care se scurge dintr-un robinet, spălând cu răbdare gustul amar pe care-l lasă în gură conștiința că nu te-ai ridicat la nivelul propriilor așteptări sau și mai grav că așteptările pe care le-ai avut de la tine însuți au fost prea meschine ca să le poți îndeplini. Un dublu eșec pentru o singură viață. M-am bazat pe memorie ca să-mi știu fericirea însă cerneala s-a îmbibat cu transpirația din jurul tâmplelor încinse de obsesia imposibilului, literele s-au deformat, cifrele s-au scurs printre degete, semnele de punctuație s-au prelins sărate peste ochi, obligându-mă să-i închid, să bâjbâi prin întuneric, să mă izbesc fără discernământ de forme neclare, înșelătoare, să cred cuvinte al căror rost era ascuns de umbra unui gând pieziș, să urmăresc chemarea fără să-i cunosc pe cei ce mă strigau, să pun culoare într-un peisaj fără contraste după cum îmi sugera orgoliul hipertrofiat al celui pentru care obsesia devine realitate. Îmi pipăi buzunarul și mă conving că am încă cheile însa am uitat ce ușă să deschid, am pierdut gestul firesc al răsucirii fierului in yală fiind prea preocupat să răsucesc cuțitul în rană. Rana s-a adâncit pâna când cuțitul a dispărut prin mine și mi-a sfârtecat la întâmplare organele, condus de gravitație, încâlcindu-se în mațe, abandonându-mă dincolo de granițele logicii, în spatele liniilor inamice, unde zac exanguinat, eviscerat într-un șanț întunecos, o scurgere pestilențială a resturilor de speranță, singur, departe de o casă a cărei locație n-o mai cunosc.