Bube amare – Proces de constiinta – ultima parte

Fratele Gaspard a obosit. Tăcerea e întotdeauna stânjenitoare. Ascunde mereu un gând ce nu poate fi spus iar omisiunea e mai derutantă decât minciuna. Lasă loc imaginației și îi asmute pe demoni. Vocile măcar mă țin treaz, fac insomnia suportabilă. Să vorbească căpitanul Djibril. Îmi aprind o țigară dar nu mă mai ridic de pe canapea. Uneori sunt atât de obosit încât trebuie să aleg între a vorbi și a sta în picioare.

“ Sunt un coate goale. Evidența insuccesului transpare prin plasa cu merinde ieftine de la magazninul din colț, se acumulează pe-o pagină de caiet de matematică unde sunt trecute codificat numele celor cărora le datorez bani, răsună sec a monede de 10 bani atunci când îmi violez pușculița ca să-mi cumpăr țigări, s-a instalat cu totul în frigiderul gol, se numără în zilele întregi care trec fără să dorm, se arată pe ecranul telefonului care nu mai sună, e validată cotidian de lipsa motivelor ca să mă scol din pat, crește într-o zi, încă o zi, în care nu se întâmplă nimic, în care nu se întrevede salvarea, cât crește după o lună de iarnă datoria la întreținere, înflorește hrănită de promisiunile neonorate pe care m-am bazat, rânjește ascunsă după refuzuri trimise pe mail sau de amânări pe messenger, se scrie din lista planurilor pe care nu le-am îndeplinit, face valuri din ce în ce mai mari cu fiecare vis pe care-l arunc în apă, cu fiecare proiect din coșul de gunoi, mai pune un kilogram pe burtică de fiecare dată când mai renunț la o speranță, se umflă în pene în aceeași măsură în care eu mă afund in căcat. Omul se poate obișnui cu orice iar eu m-am acomodat cu eșecul și coviețuiesc cu el ca un muribund pe patul unui spital dezafectat și fantoma unui doctor mort.  Sărăcia lasă urme pe față, slăbește dinții și trage de cearcăne, ascuțește obrajii și stinge culoarea ochilor, rărește părul și pune plumb în privire, strică prospețimea tenului și usucă zâmbetul, stafidește hohotul de râs lăsând în spate doar cicatricea, o grimasă ursuză și un rid între ochi. Anularea constantă a gândurilor și fatalitatea ce-mi guvernează dorințele îmi provoacă însă o infirmitate mai mare și mai adâncă decât cea de ordin estetic. Mă face nesigur. Din incertitudine mi se trage nehotărârea iar incapacitatea de a lua decizii, de a trata o situație într-o manieră drastică, de a mă lepada de echivoc, mă obligă să amân, să încep fără să termin, să raționez fără să trag concluzii, să alerg în gol, fără să avansez un pas, ca un hamster pastilat cocoțat pe roata din cușcă. Fumez mult, obosesc rapid și mă opresc des să-mi trag sufletul iar mașinăria de fitness mă trântește, din inerție, la pământ și-mi amețește și mai rău neuronii. Nu sunt niciodată mulțumit de hotărârile pe care le iau și pe care le duc la bun sfârșit pentru că nu sunt niciodată sigur de ele. Cât despre restul, mă răzgândesc. Instabilitatea în care operez zi de zi îmi dă frustrarea pe care o da un handicap. Îmi lipsește organul echilibrului. Oscilez între beatitudine și disperare, mă balansez întruna între orgasm sublim și scârbă deplină. Mă învârt în loc ca un titirez beat și îmi răspândesc frustrarea până la pragul unei crize de nervi. Mă opresc aici pentru că încep să mă enervez.”

Căpitanul Djibril bate din tocul cizmei cu carâmbi din nestemate de trei ori ca o ciocănitoare apoi se așează pe un sclav care i s-a chircit la picioare. Nu răspund niciodată la telefon la numere necunoscute. Mă uit pe ecran și văd one missed call. Poate era cineva dispus sa-mi dea bani… Noooo. N-are cine. Arunc telefonul pe masă și îl las pe fratele Gaspard să vorbească.

“ Aici Onorată Instață pledez vinovat. Nu am nici o obiecție la ultimul cap de acuzare enunțat de ilustrul meu confrate. Sunt necesare însă niște adăugiri. Sunt omul care trăiește încâlcit într-un paradox. Deși le scriu nu cred în vorbe ci numai în intenția din spatele lor. Oriunde e lumină e și întuneric, oriunde e un copac este și umbră, oriunde e un coate goale e și un marchiz. Cu cât sunt mai netrebnic aici cu atât trăiesc mai luxos în altă parte, cu cât ofesensez mai mult prin vorbe cu atât sunt mai elegant prin gesturi. Tot secretul vieții mele stă în zodia contradicției. Nu sunt nehotărât ca urmare a unei disfuncții, a unei afecțiuni pentru că asta ar presupune un remediu. Ori așa sunt eu. Formez de unul singur un univers unde se aplică legile nonsensului, o atmosferă unde gravitația e alta și oamenii mai ușori, un pământ unde cerul e mereu bleu iar praful roșu aprins, o fantezie dadaistă a unui poet obscen, o eclipsă de soare care se întâmplă noaptea, o afacere proastă a unui dealer începător care după ce își numără banii constată că a fumat prea mult, a vândut 1 gram și e dator. N-am siguranță pentru că nici nu-mi trebuie. Eu am în jur o lume unde elefanții stau cocoțați în cireși, iepurii sodomizează broaște țestoase, Coioții beau Ayahuasca și focile își transmit mesaje prin morse. Nu-mi trebuie siguranță. M-ar face foarte nefericit. Așa că, Onorată Instanță admit că prefer un coate goale paradoxal de prost pentru un om deștept, unui deștept paradoxal de prost. Nu vreau să-ntrec iar măsura așa că mă opresc aici.”

Deliberarea are loc întotdeauna în spatele ușilor închise așa că nu pot să povestesc ce se discută. Între timp am emoții așa că voi continua să trăiesc. O să beau cafea, o să fumez, o să mă sparg din când în când, pe verde mai degrabă, iar pe ciuperci cu ocazii speciale, o să țip când mă doare, o să-mi sparg telefonul de pereți când mă enervez, o să scuip pe ce disprețuiesc, o să sufăr cu lacrimi amare, o să scrâșnesc din dinți și o să iau foc, o să mă sting doar când voi fi acoperit de pământ, o să fiu dezamăgit, o să fac greșeli de neiertat, o să fac planuri fără limite, o să-mi rup genunchii implorând și o să-mi fracturez mintea ca să-mi stăpânesc furia de a nu fi ascultat, O să mulțumesc apoi spășit când mi se va îndeplini dorință și săptămâna n-o să mai aibă doar 7 zile de rahat. O să zâmbesc cu recunoștiință când voi prinde o zi inspirată și stângaci atunci când voi fi praf. O să fiu curios, n-o să mă plictisesc, o să mănânc prost, o să încerc să învăț, o să fiu slab, o să-mi trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi prima, o să privesc în zare, n-o să fiu atent pe unde calc, o să mă-mpiedic și o să mă julesc în coate, o să merg mai departe, o să fiu la un pas de a cadea într-o prăpastie, o să mă opresc la timp, o să mă răzgândesc și voi face cale întoarsă. Apoi o voi lua de la cap. N-am ce altceva să fac. Onorata Instanță încă deliberează.

Bube amare – Proces de constiinta – Part V

[...]Ho, Ho, Ho. Să-l oprească cineva pe fratele Gaspar că s-a ambalat prea tare. Mă trezesc dimineața și primul lucru pe care îl fac e să mă spal pe ochi. Bine, întâi și întâi mă piș. Dar asta o facem toți deci nici nu merită menționat. De dragul onestității am făcut-o totuși. Urmează însă ce e mai interesant. Îl las pe căpitanul Djibril să vorbească.

“ Sunt decadent. Mă scald în promiscuitate și viciu ca hipopotamul în noroi. Sunt anarhistul de serviciu și buba amară de pe obrazul principiilor moralei, negul plin de puroi de pe vârful nasului regulilor de conduită. Am nevoia de a contesta sistemul și reacționez urât când sunt pus la punct dar cedez în avans în fața ispitei numai ca să știu despre ce vorbesc într-o conversație mai lungă de o oră. Sunt atât de vicios încât seducția pe care-o exercită oprobiul public, consecință de la sine înțeleasă a stilului meu de viață dezordonat, devine subiect de studiu, test de rezistență, o bătălie surdă între mine și ei.  Sunt promiscuu nu din proprie voință ci pentru că sunt limitat. N-am altă armă la îndemână decât să pun la îndoială ce mi se spune. Chestia cu “ vreau să mă lovesc singur cu capul de prag “ nu ține. Dacă n-am învăța de la predecesori n-ar mai exista evoluție. Așa că îmi rămâne o singura opțiune. Mi-e teamă că dacă o să confirm o regulă implicit le voi recunoaște valabilitatea la toate. Inclusiv la cea care zice că nu pot să scriu decât glume proaste și replici debile, povești încurcate și cuvinte grele. Continui să contest și să mă lupt. După ce că sunt vicios n-am nici imaginație. Asta e ce e mai rău pentru un artist pentru că înseamnă că e un impostor iar din artă rămâne în urmă doar un ficat mărit, simțul mirosului diminuat și mai mulți ani pierduți în ceață. Degeaba urlu dacă nu e nimeni să mă asculte. Degeaba mă dau cu capul de pereți dacă nimeni nu mă vede. Sunt o flacără belicoasă peste care s-a pus un borcan. Amploarea unei revoluții e dată de câți au crezut într-o idee. Eu personal nu am nici una atât de pandemică. Așa că am să tac.“

Dacă acuzarea e în pană de creativitate să-i dăm cuvântul Fratelui Gaspar. L-am observat de câteva ori vrând să întrerupă discursul oponentului său. Acum are ocazia să-i răspundă direct. M-am ridicat după ce-am terminat un gram de haș cu privirea dilatată și subțiorile umezi, am tras o dușcă de apă, m-am șters cu mâneca de la cămașă pe frunte și am început să vorbesc printr-o lungă pauză. Hei, Frate Gaspard, mai ești? Sau ai murit?

“ Sunt, dar uneori te definești la fel de bine prin a nu fi. Absența e un compliment făcut celorlalți pentru că îi investește cu sinceritate în timp ce inexistența e unul pe care ți-l faci ție. Pentru că îți dă libertate. E o mare diferență între dispariție și vid pentru că prima noțiune presupune că ai fost văzut ceea ce induce o nuanță de bârfă în timp ce a doua are o aromă dulce de discreție absolută, prima se referă la o realitate care piere în timp ce a doua descrie o evidență care n-a fost. Prin urmare în cazul decadenței excesive aș vrea să vă vorbesc cu propriile mele cuvinte, mai puțin despre ce am făcut dar mai ales despre ce n-am fost. Despre presupunerile prin absurd pe care nu le-am făcut niciodată.

N-am căutat să pervertesc ci să mă ridic până la nivelul cel mai intens al unui păcat. Ca să n-am regrete atunci când renunț la ceva, mai întâi trebuie sa-l consum, să-l trec prin mine, să-l scanez prin carnea mea. Apoi spun pas, mă ridic de la masă și merg mai departe. Încă un indiciu ca nu sunt Oscar Wilde. Sunt așa de diferit de personajul lui. N-am crezut niciodată în monotonie. Fiecare experiență are timpul ei, fiecare provocare e un fruct din tufișul de coacăze unde se termină harta unui shooter, copacul zornăind de poame pe care trebuie să te cațeri spre următoarea lecție de învățat. Trebuie să muști dintr-un măr atunci când ești îndeajuns de înalt să ajugi până la cracă și când fructul e îndeajuns de copt. Eva nu și-a riscat grădina matrimonială pentru rodul tânar și acru dar nici pentru restul scofâlcit și putrezit pe care l-a lăsat timpul în materie. Onorata Instanță a fost acolo și știe mai bine că mărul cu pricina era copt atât cât trebuie să fie delicios. Ca să înțeleg asta a fost nevoie să-mi strepezesc dinții și să mi se încleieze gura. O hipioată dezinhibată la 18 ani e resimțită mai intens decât un batalion de slăbături cu 4 litri de silicon în țâțe la 40, o liniuță de cocaină la 22 cântărește mai mult decât un kilogram de praf pe masă și o adolescentă prepuberă în pat la 58, la 25 e necesar să-ți începi noaptea la club și s-o termini într-o necunoscută, la 63 e desuet, e de preferat un an de destrăbăl nerușinat la 23 de ani unei labe triste în toaletă cu o revistă porno în mână și un atac vascular cerebral la 66. Viciul e în aceeași măsură o capitulare în fața propriilor slăbiciuni dar și șansa de a fi mai tare, mai sigur pe tine, dacă reușești să scapi de el. O luptă încrâncenată între doi gladiatori. O suită de examene la care te supune viața care, la fel ca școala generală sau lupta în arenă, sunt obligatorii. Promiscuitatea ține de intelect și reprezintă o incapacitate a individului de a se raporta la păcatul pe care-l face, o ignoranță animalică față de propria persoană și o limitare involuntară și încăpățânată a viitorului său. Nu vrei să fii repetent la școală pentru că n-ai ieșit la tablă sau nu te-ai prezentat la teza de sfârșit de an. Nu de promiscuitate ar trebui să fiu acuzat ci că sunt conștiincios. Vă mulțumesc și mă duc să mă așez.”[...]

va urma