Latest
Bube Amare – Pierderi colaterale – Part IV
Mâzgălituri ininteligibile, forme confuze, umbre unde trebuia să fie soare, tușe deviate de pete diforme de culoare, reprezentări grotești ale unui prezent în care nu mă regăseam, de care vroiam să scap, Frankeshtein dialectic, bastard născut din implacabilitatea clipei următoare și o amintire ciuntită de barda vanității, feliată de instinctul de conservare, cenzurată de orgoliu, ultimul obstacol pe care îl pune mintea în calea nebuniei, frâna de mână cu care merge trasă mașina memoriei atunci când rănile nu mai sângerează așa de tare, vorbele plutesc prin aer, lăsând neatins sufletul, lacrima cântărește mai puțin, suferința unei săptămâni se reduce la o replică, e mai mult autocontrol în panică iar finalul e mereu cunoscut. Nimic din ce poate fi cuprins de mintea mea nu poate dura mai mult decât mine. Ar fi tragic dacă amintirile ne-ar supraviețui. Culorile s-au diluat, s-au amestecat făcând cromatica ambiguă, vopseaua s-a scorojit, pânza a putrezit pe alocuri, lăsând goluri în poveste, nuanțele au devenit imperceptibile iar contrastele au dispărut. Prezentul a devenit o suită de griuri, degradeuri mohorâte ale unei posibilități, tonuri triste ale unei certitudini, impresii lepădate la naștere ale unei realități îndepărtate, străine, pe care nu o mai pot colora, incapabil s-o mai interpretez, păstoasă și greu de rafinat, gătită la foc mic de flăcările unei utopii, servită ca adevăr crud, porția de viață de zi cu zi.
Sunt prea grăbit să-mi străbat existența încât nu-mi pot permite sa dau relevanță subunităților ei decât în măsura în care ar putea reprezenta, pentru socoteala mea emoțională, o confirmare a reunirii atemporale a omului cu emoția sa. Am rătăcit șansa de a răscumpăra fericirea prin contemplarea imediatului și m-am mulțumit cu furia, sacrificându-mi imunitatea sufletească, devenind mai predispus la prejudecată. Am mumificat fericirea unui moment și am plătit pentru asta cu orbirea. N-am crezut că în spatele hârtiei bordura nu se continuă cu o șosea, nici bățul cu un braț, lumina nu-și pierde din amploare, soarele bate doar dintr-o singură parte, aerul nu se mișcă printre petalele unei flori, nici aripile unui fluture nu împrăștie polen, mucurile de țigară nu transpiră, mirosind a nicotină, în arșița unei dimineți de vară, praful nu se ridică în aer, umezeala nu se așează pe frunte, norii nu dispar de pe cer, degetele picioarelor nu se dezmorțesc. Așa arată un pariu pierdut.
Curajul stă în entuziasmul cu care înfrunți neprevăzutul, e o formă de curiozitate a spiritului strâns legată de onestitate. E dorința reflexă de a afla ce urmează cu adevărat în poveste, de a nu te ascunde după eufemisme, de a nu face pauze între capitole, intenția de a trăi pe viu propria viață. Curajul este efectul efervescent al speranței. Oamenii resemnați nu pot fi curajoși pentru că și-au pierdut scopul, necesitatea instinctivă de a decora viitorul cu tot ceea ce-i lipsește prezentului iar ziua de mâine a devenit o obligație, nemaiavând nimic de pierdut a dispărut și riscul, scara a rămas fără trepte, pelicula s-a blocat între doua cadre, imaginația emoțională a unei îmbunătățiri a devenit mai greu de dus decât rutina tristeții de zi cu zi. Resemnarea este o boala a spiritului al cărei simptom principal e sentimentul acut al neputinței, prognosticul de nerostit al implacabilului, speranța de viață a soarelui la apus, sperietoarea îmbrăcată în haine de clovn care stă de gardă la intrarea în cimitirul viselor. Resemnarea duce invariabil la pierderea termenilor de comparație ceea ce anihilează aspirația și odată cu ea sufocă în fașă germenele de anticipație care ne gâdilă de fiecare dată când ne aflăm în fața unei posibilități.
Cu cât suntem mai nefericiți cu atât devenim mai grăbiți. Cu cât suntem mai resemnați cu atât mai greu ne mișcăm prin lume. Nimic nu mai contează, miza a dispărut imediat după apariția nepăsării, inerția a luat locul acțiunii iar atacurile de hiperactivitate sunt rezultatul frustrării, supapa prin care se eliberează de tensiune spiritul, manifestări halucinogene ale angoaselor cocoloșite la sân, episoade turbate de necesitate absolută a viitorului, răscoală spontană și incontrolabilă a nesiguranțelor, luptă pe viață și pe moarte între om și toți demonii săi.
Am pierdut sistemul de referință, pilonul înfipt adânc în pământ în jurul căruia se încolăcea lanțul irevocabil al timpului, fracția în funcție de care mă număr în lume, balanța morala dintre ceea ce putem și ceea ce ne imaginăm că putem face. Fără un cod, un reper care să-mi definească coordonatele emoționale, fără cifrul după care să mă citesc pe mine ca prin mine să traduc universul, fără catargul pe care să mă cațăr în caz de furtună am pierdut obișnuința de a-mi aștepta viața cu capul sus, am încetat să mă mai abandonez zilelor cu voluptatea, puțin obraznică, pe care ți-o dă dreptul de a nu face planuri pentru mâine, am ascuns undeva, printre amintirile copilariei, dulcea anxietate a nopții de Crăciun, răbdarea serenă dată de siguranța miracolului, sentimentul cald, cu gust de scorțișoară că indiferent de ce se întâmplă seara, a doua zi va fi mai bine.
Bube Amare – Pierderi colaterale – Part III
Fiecare încercare de a atinge abstractul deformat de așteptările prezentului al unei amintiri, fiecare rătăcire de realitate pornită de la interpretarea greșită a cărărilor trecutului, fiecare încercare de a găsi lumina soarelui privind în pământ, fiecare nereușită previzibilă oriunde în afară de planurile mele mi-a șubrezit legaturile dintre speranță și acțiune, a corodat conexiunea dintre voință și credință, a relativizat granița dintre minciună și adevăr. O parte din amintirea acelui moment special, care a trasat pe pergamentul diafan al propriului destin harta fericirii supreme, s-a pietrificat, s-a erodat, fărâmițat de apele tulburi ale neputinței, nisip spălat de lacrimi, aluviune râncedă a unei realități devenită senzație, imperfecțiune a sensului rațiunii, scurtcircuit temporal intolerabil, rest gelatinos irecognoscibil al unei roci, cândva de granit, impresie înșelătoare a eternității, a constanței, a stabilității.
Obsesia fericirii abate destinul de la drumul său, întortochează cărările și amestecă indicatoarele vieții iar sub pretextul iluziroiu al unei promisiuni ce nu va fi ținută niciodată oferă circumstanțele atenunate ale viciului, fiind mai înșelătoare decât vocația corupției pentru că obligă individul să se pună pe sine înaintea sufletului său. Din aceaastă formă insidioasă de egoism, înfrumusețat artificial de spoiala unei cauze superioare sensului anatomic al vieții se împletesc, pornind de la călcâie, încolăcindu-se pe coapse, învolburând pelvisul, cântând la coaste, torsionând mațele, amorțind bătăile inimii, trăgând privirea spre lateral, încrețind prematur pielea din jurul ochilor, compromisul și confuzia. Din primul se naște păcatul pentru că relativizează codurile morale și axele principiilor, oricare ar fi ele, care ne definesc. Celălalt condiționează repetarea greșelii pentru că anesteziază mecanismele învățării.
Singurul care are mai puțină răbdare decât mine e timpul iar singura mai nemulțumită de locul unde se află e ziua de azi. Clipele mărșăluiesc impasibile indiferent de cheful de viață cu care ne trezim, ne străbat nepăsătoare trupul dar urmează scrupuloase protocolul și își lasă amprenta pe suflet, adaugând un rid sub pleoape, un fir de păr mai alb, o răsuflare mai greoaie, mai mult vinețiu în cearcăne, încă un pas spre moarte. Pe măsură ce am înșirat pașii, plimbarea s-a transformat în fugă, din mers s-a decantat graba, iar secundele au început să găsească scurta lor viață printre oameni din ce în ce mai nesatisfăcătoare și s-au grăbit s-o părăsească. Chiar cu prețul onoarei pe care și-o pierd an de an trișând în timpul solstițiului de vară. În ultima vreme n-am putut să mă uit la o zi mai mult de o clipă. E imposibil să oprești timpul în loc cu o fotografie după cum nu se poate să suprapui peste noutatea grandioasă a actualității datele imortalizate, cu încetinitorul, într-o vreme în care orele erau mai binevoitoare, ne simpatizau mai mult, zăbovind cu zambetul pe buze ca să se joace cu noi, acordându-ne încredere, întinzându-se cu bucurie la vorbă, lăsăndu-se contemplate cu falsă modestie, plecând pleoapele cochet când le făceam un compliment, devenind misterioase și provocatoare când le puneam o întrebare. E la fel de posibil ca amintirea mea să corespundă cu oricare dintre zilele care au urmat pe cât e de probabil să nu se fi asemănat cu niciuna. Din nou confuzia. Din nou slăbiciunea. Din nou compromisul. Respectul de sine din nou decapitat.
Am ignorat contururile conjuncturii, grafica realității s-a amestecat cu halucinația controlată a memoriei și am înlocuit fiecare zi cu proiecția dorințelor mele, a termenilor în care defineam eu fericirea, făcându-mă pasibil de păcatul vanității, al aroganței nemăsurate de a contesta timpul și mai ales ordinea sa. Viața mi-a dat o carte de colorat iar eu am depășit deliberat, provocator, egoist, contururile împrăștiind culoarea după cum îmi dicta imaginația bazată pe o fotogramă blocată în memorie. Cerul meu va fi întotdeauna mov iar soarele albastru cu nuanțe spontane de verde. Am încercat să forțez mâna viitorului și am strecurat în tablourile mișcătoare ale vieții același peisaj, natură moartă, timp pierdut, filmare mută a unei stane de piatră, gâză prinsă în chihlimbar, închipuire peticită de dorință. Divinității nu-i plac măștile iar eu îmi construisem una care o înfățișa chiar pe ea. A luat-o personal și mi-a arătat în detaliu unde greșesc.
Bube Amare – Pierderi colaterale – Part II
Când sufletul cedează în fața minții atunci instinctul, manifestarea rafinată a conexiunii cu spațiul atemporal al eternității, se pleacă în fața regulii, consecință tristă a neîncrederii în viitor și rezultat frivol al nevoii de explicație a trecutului substituind alveolele pline de speranță cu chiștii mov, inflamați ai neîncrederii, înlocuind serenitatea în fața necunoscutului cu teama certificării eșecului, văduvind inspirația de componenta ei esențială, liberul arbitru, subjugat la atelajul apocaliptic al regretelor. Inima devine grea, palpitația nu mai răspândește roiuri de fluturi, libelule și albine iar rațiunea își lasă aluviunile angoaselor de-a lungul vaselor de sânge încurcând curgerea sângelui, deviind scurgerea timpului, tulburând ordinea viselor, împovărând spiritul cu balastul terestru al dorinței, cu nerăbdarea cu nuanțe de somație, cu necesitatea impetuoasă a actualității. Fericirea, sperioasă, se ascunde printre ramurile înalte ale unui copac, tace, palpitând printre frunze și lasă să cadă asupra celui ce-o invocă imperios, ca drept de la sine înțeles, câte o pană diafană ca amintire a ceea ce acesta a pierdut.
N-am fost vigilent pentru că am fost ignorant, m-am supus, aplecându-mi pe nesimțite gâtul cu credința că-l țin drept, apropiindu-mi genunchiul de podea cu dinții încleștați și cu scutirea care să justifice compromisul deja pregătită în buzunarul de la piept. M-am înclinat în fața constrângerilor pe care mi le impunea imaginația al cărei vârf era doar dincolo de stele, nascută din amestecul chimic al sinapselor, din încrucișarea simplistă a percepțiilor și am ignorat ubicuitatea emoției descătușate de voință, de dorință, de dor, un act întâmplător de bunătate al universului, stație insolită a cursului vieții unde timpurile se adună într-un punct întrunind astfel perfecțiunea. Am uitat să trăiesc azi ca să pot ajunge la mâine și m-am rătăcit în imperativul prezentului căutând să suprapun toate stațiile în care m-a oprit viața peste aceea bordură, acel praf, acele mucuri de țigară. Căutându-mă pe mine, cel de la șase ani, m-am pierdut subtil pe mine, cel de acum, de atunci, de oricând. Fericirea nu are nevoie de contururi, ea e egală cu ea însăși și fără termen de comparație nu se poate defini. Prin urmare necesitatea unor simboluri care s-o îmbrace, care s-o identifice și s-o instaureze ca prezență indubitabilă și tangibilă țin de clișeu, superficialitate și conțin o doză de ridicol letală pentru nucleul a ceea ce suntem, materia esențială care ne animă, focul care ne încălzește sângele și îi grăbește curgerea prin artere.
Am pierdut reperul țărmului, m-am desprins de ancoră și am plutit în derivă spre greșeală. M-am resemnat prea repede în ceea ce privește propria neputință și mi-am înstrăinat de bunăvoie, din neștiință sau și mai rău din comoditate, bucuria relevantă, esențială, veritabilă, punând-o în mâinile celorlalți, bănuind dintr-o nesiguranță de sine bolnăvicioasă că oamenii au, în ceea ce mă privește, mai multă înțelegere, iertare și generozitate decât am eu. Mi-am descoperit însă propria bicisnicie în cea a celorlalți, am fost dezamăgit de alții și prin ei m-am decepționat pe mine însumi, m-am înșelat fără remușcări cu încăpățânarea naivă a celui care crede că visele pot deveni realitate, că sfârșiturile pot fi fericite și în afara propriilor noastre dorințe. Am facut-o pentru că nu știam să fac altceva iar dacă nu crezi în ceva atunci n-ai nimic, nu ești nimic. Când m-am îndoit de mine m-am întors spre ceilalți. M-am văzut oglindit în trădările lor și am fost trist. Mi-am contemplat tristețea prin resturile nepăsării lor și m-am disprețuit pentru ca nu pot fi altfel decât om. Am urlat de furie și mi-am zdrelit pumnii, lovind pereții cu deznădejde, când ceilalți s-au ridicat la înălțimea desconsiderării pe care o aveam pentru mine însumi.
Pierderi colaterale – PART III – vineri, 17 febr.
Bube Amare – Pierderi Colaterale – Part I
La șase ani m-am așezat cu o creangă chelită de frunze în mână, pe o bordură incompletă, din fața unei scări întunecate de bloc și am privit praful. Cu vârful crengii am deranjat mucurile de țigară îngrămădite de-a lungul marginii de ciment de ploaia din seara precedentă și de nepăsarea dintotdeauna a oamenilor. Cerul matinal al zilei de vară mai purta încă pe obraz zgârieturile lăsate de ghearele lăptoase ale norilor însă un buchet proaspăt de raze de soare traversa rănile atmosferice încălzindu-mi degetele picioarelor, ridicând aburii pământului ca sa mi-i așeze pe frunte, voal dulce-răcoros de umezeală, peliculă efemeră de lichid pe care se imprimă gândurile unui copil. La șase ani am fost fericit.
Esența fericirii este independentă de curgerea timpului. Există în forma cea mai pură doar eliberată de cronologia faptelor, absolvită de responsabilitatea voinței, neplanificată, în afara poveștii, indiferentă față de necesitatea unui epilog. Fericirea nu este adevărată sau falsă ci se situează deasupra categoriei, dincolo de idiomurile care fac inteligibil universul. Ea nu poate fi decât concentrată sau diluată de implacabila limitare a umanității celor care o caută. Aceea stare de lentoare voluptoasă a timpului, de improbabilitate zglobie a viitorului, de indiscutabilă cazualitate a norului pe care am străbătut-o la 6 ani ține de miracol și nu poate fi obținută prin sinteză chimică sau prin algoritm psihologic. De aceea nici nu merită să fie căutată. Este o pasăre mută și colorată, un punct fix pe un fond cenușiu, ale cărei zbateri de aripi opresc vântul sub pene și îmbibă aerul cu parfum discret de ambrozie. Nu implică simțurile și prin asta se deosebește visceral de sora ei mai parșivă, meschină și urâtă, plăcerea. E impresia fără dimensiuni a vidului primordial, e nemișcarea nemuritoare a timpului sculptat în stele, e umbra lăsată de eternitate asupra unei clipe. E promisiunea pe care o face veșnicia într-un moment de exaltare și pe care n-o onorează niciodată din cauza morții.
N-am mai fost niciodată atât de fericit ca la șase ani. Am știut-o de atunci, de la prima sinapsă care a declanșat reacția în lanț a minții, de când am conștientizat momentul, amputându-i magia, reducând abstractul absolut la un gând, constrângând infinitul să intre într-o definiție, denaturând mirificul prin mirare, insinuând în sigurața posesiunii frica pierderii, consființind iminența apusului prin mărturisirea asfințitului. La șase ani, așezat pe o bordură, privind praful ciuruit de chiștoace am fost trist. Viața mergea înainte iar eu mă mișcam odată cu ea pe când clipa de fericire esențială rămânea nemișcată, blocată în clepsidra de grație unde citesc timpul îngerii. Inima ușoară a unui copil de șase ani, balonul de săpun prin care se reflectă, pierzându-și ridurile vremea cea nemuritoare, se supune până la urmă gravitației, atrasă de lanțul scurt și ruginit al legilor fizicii, conformă cu percepția limitată a miracolului, o răzvrătire cuminte a sufletului înnăbușită de rațiune, constrânsă de teamă să tacă, încarcerată în rutina batăilor inimii, zidită în imperfecțiunea incontrolabilă a cărnii.
Viața este o eșarfă ușoară și transparentă, colorată în nuanțele sufletului, agățată de capătul unui baston pe care-l agită o gimnastă aflată în căutarea punctajului maxim. O undă helicoidală de materie care se încolăcește frenetic într-un spațiu abstract, misterios, fără contur, cu dimensiuni imprevizibile, dependentă de un singur reper, cel care-i conferă sensul și dinamica, îi modelează amploarea, îi indică finalitatea și de care în cele din urmă îi depinde sfârșitul. Bastonul din mâna unei gimnaste emoționate. Rezumatul unei vieți constă în permanenta căutare a acelui punct din țesătura complicată a timpului, al acelui nod unde se adună ițele arbitrariului ca să fie trase prin mașina de țesut a planului divin, al acelei înțepături de ac de unde începe croiala fără cusur a fericirii.
Laboratorul “Scrie despre tine”
Înscrieri pentru noua grupa între 1 și 10 februarie 2012
SCRIE DESPRE TINE ESTE UN ATELIER DE DRAMATURGIE SI DEZVOLTARE
PERSONALA IN CARE POTI SA LUCREZI CU ACTORI SI REGIZORI
PROFESIONISTI EXERCITII CREATIVE DE ACTORIE SI DRAMATURGIE,
BAZATE PE POVESTI SI EXPERIENTE PERSONALE.
REZULTATUL ACESTOR INTALNIRI ESTE CATE O PIESA DE TEATRU
CARE VA FI JUCATA IN FATA UNUI PUBLIC.
SCRIE-NE LA scriedespretine@gmail.com DACA VREI SA TE INSCRII.
Mai multe pe www.scriedespretine.wordpress.com
Bube amare – Proces de constiinta – ultima parte
Fratele Gaspard a obosit. Tăcerea e întotdeauna stânjenitoare. Ascunde mereu un gând ce nu poate fi spus iar omisiunea e mai derutantă decât minciuna. Lasă loc imaginației și îi asmute pe demoni. Vocile măcar mă țin treaz, fac insomnia suportabilă. Să vorbească căpitanul Djibril. Îmi aprind o țigară dar nu mă mai ridic de pe canapea. Uneori sunt atât de obosit încât trebuie să aleg între a vorbi și a sta în picioare.
“ Sunt un coate goale. Evidența insuccesului transpare prin plasa cu merinde ieftine de la magazninul din colț, se acumulează pe-o pagină de caiet de matematică unde sunt trecute codificat numele celor cărora le datorez bani, răsună sec a monede de 10 bani atunci când îmi violez pușculița ca să-mi cumpăr țigări, s-a instalat cu totul în frigiderul gol, se numără în zilele întregi care trec fără să dorm, se arată pe ecranul telefonului care nu mai sună, e validată cotidian de lipsa motivelor ca să mă scol din pat, crește într-o zi, încă o zi, în care nu se întâmplă nimic, în care nu se întrevede salvarea, cât crește după o lună de iarnă datoria la întreținere, înflorește hrănită de promisiunile neonorate pe care m-am bazat, rânjește ascunsă după refuzuri trimise pe mail sau de amânări pe messenger, se scrie din lista planurilor pe care nu le-am îndeplinit, face valuri din ce în ce mai mari cu fiecare vis pe care-l arunc în apă, cu fiecare proiect din coșul de gunoi, mai pune un kilogram pe burtică de fiecare dată când mai renunț la o speranță, se umflă în pene în aceeași măsură în care eu mă afund in căcat. Omul se poate obișnui cu orice iar eu m-am acomodat cu eșecul și coviețuiesc cu el ca un muribund pe patul unui spital dezafectat și fantoma unui doctor mort. Sărăcia lasă urme pe față, slăbește dinții și trage de cearcăne, ascuțește obrajii și stinge culoarea ochilor, rărește părul și pune plumb în privire, strică prospețimea tenului și usucă zâmbetul, stafidește hohotul de râs lăsând în spate doar cicatricea, o grimasă ursuză și un rid între ochi. Anularea constantă a gândurilor și fatalitatea ce-mi guvernează dorințele îmi provoacă însă o infirmitate mai mare și mai adâncă decât cea de ordin estetic. Mă face nesigur. Din incertitudine mi se trage nehotărârea iar incapacitatea de a lua decizii, de a trata o situație într-o manieră drastică, de a mă lepada de echivoc, mă obligă să amân, să încep fără să termin, să raționez fără să trag concluzii, să alerg în gol, fără să avansez un pas, ca un hamster pastilat cocoțat pe roata din cușcă. Fumez mult, obosesc rapid și mă opresc des să-mi trag sufletul iar mașinăria de fitness mă trântește, din inerție, la pământ și-mi amețește și mai rău neuronii. Nu sunt niciodată mulțumit de hotărârile pe care le iau și pe care le duc la bun sfârșit pentru că nu sunt niciodată sigur de ele. Cât despre restul, mă răzgândesc. Instabilitatea în care operez zi de zi îmi dă frustrarea pe care o da un handicap. Îmi lipsește organul echilibrului. Oscilez între beatitudine și disperare, mă balansez întruna între orgasm sublim și scârbă deplină. Mă învârt în loc ca un titirez beat și îmi răspândesc frustrarea până la pragul unei crize de nervi. Mă opresc aici pentru că încep să mă enervez.”
Căpitanul Djibril bate din tocul cizmei cu carâmbi din nestemate de trei ori ca o ciocănitoare apoi se așează pe un sclav care i s-a chircit la picioare. Nu răspund niciodată la telefon la numere necunoscute. Mă uit pe ecran și văd one missed call. Poate era cineva dispus sa-mi dea bani… Noooo. N-are cine. Arunc telefonul pe masă și îl las pe fratele Gaspard să vorbească.
“ Aici Onorată Instață pledez vinovat. Nu am nici o obiecție la ultimul cap de acuzare enunțat de ilustrul meu confrate. Sunt necesare însă niște adăugiri. Sunt omul care trăiește încâlcit într-un paradox. Deși le scriu nu cred în vorbe ci numai în intenția din spatele lor. Oriunde e lumină e și întuneric, oriunde e un copac este și umbră, oriunde e un coate goale e și un marchiz. Cu cât sunt mai netrebnic aici cu atât trăiesc mai luxos în altă parte, cu cât ofesensez mai mult prin vorbe cu atât sunt mai elegant prin gesturi. Tot secretul vieții mele stă în zodia contradicției. Nu sunt nehotărât ca urmare a unei disfuncții, a unei afecțiuni pentru că asta ar presupune un remediu. Ori așa sunt eu. Formez de unul singur un univers unde se aplică legile nonsensului, o atmosferă unde gravitația e alta și oamenii mai ușori, un pământ unde cerul e mereu bleu iar praful roșu aprins, o fantezie dadaistă a unui poet obscen, o eclipsă de soare care se întâmplă noaptea, o afacere proastă a unui dealer începător care după ce își numără banii constată că a fumat prea mult, a vândut 1 gram și e dator. N-am siguranță pentru că nici nu-mi trebuie. Eu am în jur o lume unde elefanții stau cocoțați în cireși, iepurii sodomizează broaște țestoase, Coioții beau Ayahuasca și focile își transmit mesaje prin morse. Nu-mi trebuie siguranță. M-ar face foarte nefericit. Așa că, Onorată Instanță admit că prefer un coate goale paradoxal de prost pentru un om deștept, unui deștept paradoxal de prost. Nu vreau să-ntrec iar măsura așa că mă opresc aici.”
Deliberarea are loc întotdeauna în spatele ușilor închise așa că nu pot să povestesc ce se discută. Între timp am emoții așa că voi continua să trăiesc. O să beau cafea, o să fumez, o să mă sparg din când în când, pe verde mai degrabă, iar pe ciuperci cu ocazii speciale, o să țip când mă doare, o să-mi sparg telefonul de pereți când mă enervez, o să scuip pe ce disprețuiesc, o să sufăr cu lacrimi amare, o să scrâșnesc din dinți și o să iau foc, o să mă sting doar când voi fi acoperit de pământ, o să fiu dezamăgit, o să fac greșeli de neiertat, o să fac planuri fără limite, o să-mi rup genunchii implorând și o să-mi fracturez mintea ca să-mi stăpânesc furia de a nu fi ascultat, O să mulțumesc apoi spășit când mi se va îndeplini dorință și săptămâna n-o să mai aibă doar 7 zile de rahat. O să zâmbesc cu recunoștiință când voi prinde o zi inspirată și stângaci atunci când voi fi praf. O să fiu curios, n-o să mă plictisesc, o să mănânc prost, o să încerc să învăț, o să fiu slab, o să-mi trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi prima, o să privesc în zare, n-o să fiu atent pe unde calc, o să mă-mpiedic și o să mă julesc în coate, o să merg mai departe, o să fiu la un pas de a cadea într-o prăpastie, o să mă opresc la timp, o să mă răzgândesc și voi face cale întoarsă. Apoi o voi lua de la cap. N-am ce altceva să fac. Onorata Instanță încă deliberează.
Bube amare – Proces de constiinta – Part V
[...]Ho, Ho, Ho. Să-l oprească cineva pe fratele Gaspar că s-a ambalat prea tare. Mă trezesc dimineața și primul lucru pe care îl fac e să mă spal pe ochi. Bine, întâi și întâi mă piș. Dar asta o facem toți deci nici nu merită menționat. De dragul onestității am făcut-o totuși. Urmează însă ce e mai interesant. Îl las pe căpitanul Djibril să vorbească.
“ Sunt decadent. Mă scald în promiscuitate și viciu ca hipopotamul în noroi. Sunt anarhistul de serviciu și buba amară de pe obrazul principiilor moralei, negul plin de puroi de pe vârful nasului regulilor de conduită. Am nevoia de a contesta sistemul și reacționez urât când sunt pus la punct dar cedez în avans în fața ispitei numai ca să știu despre ce vorbesc într-o conversație mai lungă de o oră. Sunt atât de vicios încât seducția pe care-o exercită oprobiul public, consecință de la sine înțeleasă a stilului meu de viață dezordonat, devine subiect de studiu, test de rezistență, o bătălie surdă între mine și ei. Sunt promiscuu nu din proprie voință ci pentru că sunt limitat. N-am altă armă la îndemână decât să pun la îndoială ce mi se spune. Chestia cu “ vreau să mă lovesc singur cu capul de prag “ nu ține. Dacă n-am învăța de la predecesori n-ar mai exista evoluție. Așa că îmi rămâne o singura opțiune. Mi-e teamă că dacă o să confirm o regulă implicit le voi recunoaște valabilitatea la toate. Inclusiv la cea care zice că nu pot să scriu decât glume proaste și replici debile, povești încurcate și cuvinte grele. Continui să contest și să mă lupt. După ce că sunt vicios n-am nici imaginație. Asta e ce e mai rău pentru un artist pentru că înseamnă că e un impostor iar din artă rămâne în urmă doar un ficat mărit, simțul mirosului diminuat și mai mulți ani pierduți în ceață. Degeaba urlu dacă nu e nimeni să mă asculte. Degeaba mă dau cu capul de pereți dacă nimeni nu mă vede. Sunt o flacără belicoasă peste care s-a pus un borcan. Amploarea unei revoluții e dată de câți au crezut într-o idee. Eu personal nu am nici una atât de pandemică. Așa că am să tac.“
Dacă acuzarea e în pană de creativitate să-i dăm cuvântul Fratelui Gaspar. L-am observat de câteva ori vrând să întrerupă discursul oponentului său. Acum are ocazia să-i răspundă direct. M-am ridicat după ce-am terminat un gram de haș cu privirea dilatată și subțiorile umezi, am tras o dușcă de apă, m-am șters cu mâneca de la cămașă pe frunte și am început să vorbesc printr-o lungă pauză. Hei, Frate Gaspard, mai ești? Sau ai murit?
“ Sunt, dar uneori te definești la fel de bine prin a nu fi. Absența e un compliment făcut celorlalți pentru că îi investește cu sinceritate în timp ce inexistența e unul pe care ți-l faci ție. Pentru că îți dă libertate. E o mare diferență între dispariție și vid pentru că prima noțiune presupune că ai fost văzut ceea ce induce o nuanță de bârfă în timp ce a doua are o aromă dulce de discreție absolută, prima se referă la o realitate care piere în timp ce a doua descrie o evidență care n-a fost. Prin urmare în cazul decadenței excesive aș vrea să vă vorbesc cu propriile mele cuvinte, mai puțin despre ce am făcut dar mai ales despre ce n-am fost. Despre presupunerile prin absurd pe care nu le-am făcut niciodată.
N-am căutat să pervertesc ci să mă ridic până la nivelul cel mai intens al unui păcat. Ca să n-am regrete atunci când renunț la ceva, mai întâi trebuie sa-l consum, să-l trec prin mine, să-l scanez prin carnea mea. Apoi spun pas, mă ridic de la masă și merg mai departe. Încă un indiciu ca nu sunt Oscar Wilde. Sunt așa de diferit de personajul lui. N-am crezut niciodată în monotonie. Fiecare experiență are timpul ei, fiecare provocare e un fruct din tufișul de coacăze unde se termină harta unui shooter, copacul zornăind de poame pe care trebuie să te cațeri spre următoarea lecție de învățat. Trebuie să muști dintr-un măr atunci când ești îndeajuns de înalt să ajugi până la cracă și când fructul e îndeajuns de copt. Eva nu și-a riscat grădina matrimonială pentru rodul tânar și acru dar nici pentru restul scofâlcit și putrezit pe care l-a lăsat timpul în materie. Onorata Instanță a fost acolo și știe mai bine că mărul cu pricina era copt atât cât trebuie să fie delicios. Ca să înțeleg asta a fost nevoie să-mi strepezesc dinții și să mi se încleieze gura. O hipioată dezinhibată la 18 ani e resimțită mai intens decât un batalion de slăbături cu 4 litri de silicon în țâțe la 40, o liniuță de cocaină la 22 cântărește mai mult decât un kilogram de praf pe masă și o adolescentă prepuberă în pat la 58, la 25 e necesar să-ți începi noaptea la club și s-o termini într-o necunoscută, la 63 e desuet, e de preferat un an de destrăbăl nerușinat la 23 de ani unei labe triste în toaletă cu o revistă porno în mână și un atac vascular cerebral la 66. Viciul e în aceeași măsură o capitulare în fața propriilor slăbiciuni dar și șansa de a fi mai tare, mai sigur pe tine, dacă reușești să scapi de el. O luptă încrâncenată între doi gladiatori. O suită de examene la care te supune viața care, la fel ca școala generală sau lupta în arenă, sunt obligatorii. Promiscuitatea ține de intelect și reprezintă o incapacitate a individului de a se raporta la păcatul pe care-l face, o ignoranță animalică față de propria persoană și o limitare involuntară și încăpățânată a viitorului său. Nu vrei să fii repetent la școală pentru că n-ai ieșit la tablă sau nu te-ai prezentat la teza de sfârșit de an. Nu de promiscuitate ar trebui să fiu acuzat ci că sunt conștiincios. Vă mulțumesc și mă duc să mă așez.”[...]
va urma
